Oameni Silvia Medinski, de la educație la terapie japoneză via Italia: „Sănătatea se deteriorează din cauza fricii, iar frica e un sentiment născut în noi”

Decizia de a reveni acasă, în R. Moldova, după peste două decenii de muncă în Italia, a fost una spontană. „Deși avusem mai multe porniri, niciodată nu spusesem ferm: gata, revin. Într-o dimineață însă, i-am sunat soțului și i-am spus: «Am nevoie de trei luni să-mi pun la punct toate activitățile de aici și revin acasă.» Așa a și fost”, povestește Silvia Medinski, fostă profesoară de limbă și literatură română la Liceul „Vasile Alecsandri” din Ungheni, plecată în 2004 în Italia. Acasă, ea a inițiat proiecte de fortificare a sănătății pentru cei care au nevoie de asta, considerând că tehnicile japoneze pot ajuta oamenii să reducă din stres și anxietate, stări care afectează grav sănătatea oricui.

Frigul, sărăcia, dar mai ales faptul că fiul urma să plece la studii, au fost motivele care au făcut-o să plece. „Ne-am gândit că altfel nu vom reuși să-i oferim ceea ce vrea și ce merită copilul nostru. Sigur, au fost lacrimi, discuții, dar după toate, am decis să plec pe o perioadă de câțiva ani, după care să revin. Nu a fost deloc ușor, pentru că nu e ușor să te afirmi printre străini. Totuși, acolo m-am convins că peste tot sunt oameni buni. Și eu am avut noroc să întâlnesc oameni care au vrut să mă ajute, să mă încurajeze”, povestește Silvia Medinski. 

Revenirea acasă pentru Silvia Medinski înseamnă savurarea fiecărei clipe din această toamnă, vizite în locurile uitate deja, întâlniri cu prietenii și cu discipolii de la Liceul din Ungheni. Apropo, Silvia spune cu mândrie că printre discipolii săi sunt diplomați, deputați, medici, profesori, jurnaliști sau, pur și simplu, oameni simpli, dar de omenie. Dar, revenind acasă, fosta profesoară e preocupată și de inițierea unor proiecte de fortificare a sănătății pentru cei care au nevoie de asta. Acum câteva zile, într-un dialog cu ea, am încercat să aflăm cum a fost reprofilarea de la Educație la Sănătate, ce a șocat-o cel mai mult atunci când a revenit acasă și de ce ar avea nevoie, mai întâi, R. Moldova pentru a se integra în UE.

— Era 2004, cum a fost momentul plecării de acasă? 

— Lăsam în urma mea frig, sărăcie, nevoi legate de asigurarea studiilor fiului nostru. Împreună, în familie, ne-am gândit că altfel nu vom reuși să-i oferim ceea ce vrea și ce merită el. Îmi amintesc discuțiile, frământările, lacrimile… Atunci am decis să plec pentru câțiva ani, după care să revin.

— Când și cum ați decis să vă ocupați de domeniul sănătății? 

— Printre străini, fiecare se confruntă cu mai multe probleme fizice și psihologice. Atunci când omul simte o mare povară psihologică într-o țară străină, se gândește: ce să fac eu, unde să o apuc? Îmi amintesc, citeam undeva: în orice condiții, dacă privești în jur, o să-ți apară în cale un suflet care te va ajuta. Eram sceptică. Nu credeam. În scurt timp, scepticismul meu s-a risipit, pentru că am avut marele noroc să întâlnesc în calea mea o familie care avea nevoie de asistență. Acum mă gândesc: acea familie avea mare nevoie de mine sau eu aveam nevoie de ea? Am acceptat să intru în acea familie pentru a ajuta o persoană cultă, inteligentă, dar foarte bolnavă. Am avut noroc să întâlnesc acolo oameni care au vrut să mă ajute, să mă încurajeze. Am fost tratată ca o fiică, așa sunt tratată și acum, după ce am plecat din Italia. Eu așa și le spun – familia mea italiană. Cum m-am reconectat de la Educație la Sănătate? Am comunicat mult cu medicul care venea la stăpânul casei în care munceam. Am discutat despre viață, despre sănătate, despre cum fiecare se poate ajuta pe sine. Această persoană gestiona Academia Italiană, care are structuri în mai multe localități. El mi-a propus să particip la câteva lecții, după care să decid dacă e sau nu aceasta calea mea. Lecțiile erau seara, sâmbăta și duminica. Așa, timp de patru ani, am însușit tehnica japoneză Shiatsu, o terapie în care este utilizată presiunea degetelor, a palmelor, a coatelor și a genunchilor pentru stimularea punctelor energetice care se află de-a lungul meridianelor corpului. În cadrul acelei Academii am făcut școala părinților acestei tehnici – Namikoshi și Masunaga, care au popularizat această tehnică nu doar în Japonia, dar și în SUA și Europa.

— Și cum a fost studenția în cadrul acestei Academii?

— Am avut marea fericire să cunosc nu doar tehnicile propriu-zise, dar și stiluri de viață, atitudini față de sănătate. Eram impresionată de felul în care italienii deprindeau și aplicau această disciplină. De pe atunci visam să pot aduce acest stil de viață, această atitudine față de sănătate, în Moldova, astfel încât oamenii să se simtă mai bine fizic și mintal.

— Vorbiți despre meridianele din corpul omului. Pot fi asociate acestea cu meridianele planetei noastre?

— Am putea afirma că există niște afinități. În cazul corpului uman, meridianele sunt căile energetice care leagă punctele de la suprafața corpului de organele vitale din interior. Dacă ai însușit poziționarea acestor puncte, palpându-le, poți afla ce se întâmplă în interior. De altfel, tot ce se produce în interior e de la emoțiile noastre. Excesul de emoții poate distruge sănătatea. Și emoțiile pozitive sunt uneori greu de suportat dacă sunt excesive. Pe parcursul anilor, am constatat că cei mai sensibili la emoții sunt artiștii, jurnaliștii, profesorii sau medicii.

— Pentru a fi într-o stare fizică bună, cât de mult contează atitudinea față de sănătate?

— Am activat timp de 18 ani la Parma. Acolo am cunoscut reprezentanți ai diferitor popoare și am reușit să înțeleg că doar ai noștri pun sănătatea pe ultimul plan, prioritar fiind banul. Foarte puțini mi-au deschis ușa să spună că au nevoie de ajutor. Pe de altă parte, am cunoscut diferite persoane extrem de implicate în lupta pentru sănătate. Nu pot uita o femeie de 93 de ani care venea cu bicicleta și după curs se grăbea acasă ca să facă exercițiile speciale de extensiune. De altfel, am reușit să ajut foarte multe persoane supuse stresurilor, presiunilor emoționale. Apropo, în Japonia, aceste tratamente sunt utilizate în spitale. Deocamdată, în Europa, acestea sunt recunoscute în Austria, în Belgia. În R. Moldova, această disciplină încă e total necunoscută. Între timp, OMS e pe cale să aprobe Shiatsu ca și remediu de tratament în instituțiile medicale.

— Dar care sunt cele mai frecvente maladii de care suferă reprezentanții diasporei?

— Am cunoscut viața multor femei din Moldova, mai ales că am muncit și în calitate de mediator cultural, încadrând copiii migranților în școala italiană. Să știți că cea mai mare durere a acestora e cea psihologică. Despărțirile de copii sunt distrugătoare. Pe de altă parte, multe nu conștientizează că ar trebui să se îngrijească mai mult de sănătatea lor, mai ales cele care stau cu bătrânii bolnavi. E știut că persoanele bolnave îți asimilează energia ta și tu pierzi din puteri dacă nu știi cum să te salvezi. E important să-ți faci timp pentru tine, să ieși la un spectacol, la o plimbare. Femeile noastre spun că nu au timp. Ele muncesc într-o familie, după care mai muncesc câteva ore prin alte părți. Am avut multe paciente tinere, care stau foarte mult timp pe scaun, la computer. Acest sedentarism afectează funcțiile mai multor organe. Îmi amintesc un caz când o tânără nu mai putea respira… A fost nevoie de timp și de acceptare ca respirația să revină. În alte situații, sănătatea se deteriorează din cauza fricii, iar frica e un sentiment născut în noi. Dacă reușești să-l depășești – scapi de el, dacă nu – rămâne pentru toată viața în tine.

— Dar cum vedeți diferențele dintre școala italiană și cea din R. Moldova?

— Acolo copiii au foarte multă libertate. Contează educația de acasă, fapt neglijat aici. Nu pot să-l uit pe Petrică, un copil din Moldova care, inclusiv prin eforturile familiei sale, devenise acolo modelul școlii. Am cunoscut însă și copii care erau foarte departe de familie, de educație. În școlile de la noi e prea multă toceală. În școli nu se muncește pentru a-i deprinde pe copii să se descurce în viață. Școala noastră nu te învață a învăța. În Italia e altfel. Acolo, chiar și persoanele fără studii de licență comunică deschis, ai ce discuta cu ei. La noi, oamenii cu studii nu pot aborda subiecte de viață. Aici, rapoartele și actele sunt prioritare, nu copiii.

— Când ați revenit acasă, ce v-a șocat cel mai mult?

— Felul în care oamenii nu se respectă reciproc, nu respectă nici cele mai simple reguli. Prima dată când am avut nevoie să apelez la clinică, am constatat că întreg sistemul e putred. Chiar dacă se fac programări, toți încearcă să intre primii, șmecherindu-i pe alții. Și  așa e peste tot. Dacă vom depăși această condiție și vom recăpăta deprinderea de a respecta alți oameni, vom avansa. Oamenii înțeleg corupția drept luare/dare de mită, dar intratul pe ușa din spate în diferite instituții la fel e corupție.

În Italia, reușisem să mă debarasez de aceste deprinderi nocive. Aici, îmi este greu să înțeleg de ce oamenii deseori fac haos și le place să trăiască în el. Acum câteva zile, am fost la Mănăstirea Căpriana. Eu, când ajung într-un cimitir, îmi place să descopăr un loc curat, în care memoria e la loc de cinste. La Mănăstirea Căpriana, în stânga locașului sfânt, e un cimitir. E cimitirul mănăstirii. Am plâns. Niște plăci de mormânt adunate grămadă. Cimitirul – înecat în buruiene, în sticle aruncate. În dreapta – un cuptoraș. Ce fac ei acolo  habar nu am. Dar dacă vrem să ne viziteze turiștii, ar trebui să facem ordine în cimitire, care sunt monumente ale culturii. Noi vorbim că Ștefan cel Mare ajunsese la Căpriana, dar cum respectăm azi acest loc istoric? Sunt dornică să vizitez cât mai multe locuri de la noi, pe care le-am uitat sau pe care nici nu le-am cunoscut. Aștept să descopăr și aici o lume în care nu ar prevala aparențele, în care disciplina ar fi un model bun de urmat, în care fiecare om și-ar cunoaște locul și, cu simțul responsabilității, ar munci pentru binele familiei și al societății.

— Vă mulțumim pentru acest dialog.