OAMENI Familia Nacu, acasă pentru șapte copii rămași fără ocrotire părintească
Andrei și Vera Nacu sunt doi tineri care au devenit familie pentru șapte copii rămași fără ocrotire părintească, ei fiind, oficial, părinți-educatori. În realitate, pentru cei doi soți rolul este unul mult mai profund decât prevede legislația.
Andrei își descrie familia ca pe o „cetățuie – locul cel mai sigur din univers”, unde copiii pot fi vulnerabili fără teamă, locul unde ei se simt înțeleși și protejați. El povestește că, de obicei, copiii care ajung în plasament în familia lor sunt traumați, fără nădejde, dezamăgiți, în special de părinții biologici, de cei mai apropiați, iar după experiențele de abandon și separare, ei nu mai cred că viitorul le poate aduce ceva bun. Dar momentul în care un copil începe să vorbească despre visurile sale este unul dintre cele mai importante semne că viața acestuia începe să se schimbe.
Înainte de a deveni oficial părinți-educatori, Andrei și Vera au trecut printr-un proces complex de pregătire. Au urmat cursuri, evaluări psihologice, medicale, pedagogice și au fost pregătiți timp de 60 de zile pentru această responsabilitate.
„Șapte copii avem în grijă. Sunt patru băieți: cel mai mic în casa noastră e de 2 ani și jumătate, următorul băiat are 8 anișori, iar alți doi băieței au câte 11 ani. De asemenea, avem și trei fete, cu vârste de 16, 17 și 18 ani. Știm că suntem o casă gălăgioasă, toți vecinii ne știu. Suntem mulți, ieșim afară, ne jucăm, iar vecinii ne iubesc. Unii dintre ei mai vin câteodată și ne gătesc câte o pizza mare pentru toată casa.”
„Familie – suntem eu și Veruța mea. Copiii care apar ulterior sunt rodul dragostei. Însă, dacă ne referim ca spațiu, atunci familia este locul acceptării. Indiferent cum este – fie partenerul, fie copilul – biologic, adoptat sau e în plasament, ca în cazul nostru, este, în primul rând, locul acceptării, să ne acceptăm unii pe ceilalți. Pentru noi, familia nu poate fi fără acțiuni de grijă unul față de celălalt. Este o dragoste manifestată, arătată, nu doar simțită”, spune Andrei Nacu, tânărul care, împreună cu soția sa – Vera, îngrijește și crește șapte copii rămași fără ocrotire părintească.
„Copilul nu trebuie să crească într-o instituție, el trebuie să crească în familie”
Andrei Nacu are 32 de ani, iar Vera Nacu – 28. S-au căsătorit în 2017, iar o perioadă au muncit în Germania, încercând să își găsească un rost acolo. Totuși, dorul de casă i-a făcut să revină în R. Moldova. Întorși acasă, tânărul a început să lucreze ca pedagog social și să predea lecții de orientare profesională în mai multe licee din Chișinău și din Găgăuzia.
În 2021, cei doi tineri s-au angajat la Centrul de Resurse și Ajutor pentru Copii (centru de plasament pentru copii, n.r.). La început au fost educatori de noapte și lucrau în ture, având grijă de copiii care locuiau permanent în centru.
„Era destul de complicat, deoarece copiii rămași fără ocrotire părintească manifestau uneori un comportament dificil, iar alteori chiar deviant. Însă mereu, atât eu, cât și Veruța, avem o dragoste aparte pentru copiii sărmani și vulnerabili și asta ne-a ținut. Avem și o inimă mare pentru ei.”
În 2022, Andrei a devenit directorul organizației. Din această poziție, a înțeles și mai bine că un centru de plasament nu poate înlocui o familie.
Chiar dacă instituția oferea hrană, siguranță și îngrijire, copiii aveau nevoie de stabilitate emoțională și de apartenență. „Copilul nu trebuie să crească într-o instituție, el trebuie să crească în familie”, afirmă Andrei, acest gând fiind și punctul de cotitură în care a ales reorganizarea serviciului, centrul de plasament devenind casă de copii de tip familial.
„Erau două familii formate din foști lucrători ai centrului și ne gândeam că anume ei vor prelua această responsabilitate, mai ales că activau de mai mult timp în cadrul organizației. Eu și Veruța veniserăm abia în 2021. Totuși, prima familie a refuzat, apoi și a doua. Atunci i-am întrebat din nou pe copii cu cine și-ar dori să rămână în noul serviciu. Ei au spus că toți rămân cu mama, cu Veruța mea.”
Familia – locul cel mai sigur din univers
Andrei își descrie familia ca pe o „cetățuie – locul cel mai sigur din univers”, unde copiii pot fi vulnerabili fără teamă, locul unde ei se simt înțeleși și protejați. Tânărul își amintește de un caz în care unul dintre copii a trecut printr-o experiență dureroasă la școală.
„L-am auzit în hohote de pe drum. A venit, a sărit la Veruța în brațe. L-au jignit tare. Nu l-am văzut niciodată așa slab și vulnerabil, deși el e puternic. Dar iată că de data aceasta nu a fost. Cum a intrat în casă, a început să plângă și mai tare, căci știe că aici o să fie înțeles, auzit.”
El spune că mulți copii din sistemul de protecție devin foarte rezistenți în timp și rareori vorbesc imediat despre ceea ce îi rănește. De cele mai multe ori își ascund suferința și au nevoie de timp până să capete curaj să se deschidă.
Momentul în care un copil începe să vorbească despre visurile sale este unul dintre cele mai importante semne de vindecare pentru soții Nacu. Aceștia spun că, de obicei, copiii care ajung în plasament în familia lor sunt traumați, fără nădejde, dezamăgiți, în special de părinții biologici, de cei mai apropiați, iar după experiențele de abandon și separare, ei nu mai cred că viitorul le poate aduce ceva bun.
„Din momentul în care în casă auzim după un an, jumătate de an sau chiar un an și jumătate că un copil începe să viseze să devină, de exemplu, medic, pilot sau altceva, acesta este un semn bun că în inima lui ceva se întâmplă, el se vindecă. Când auzim că visează, înțelegem că este un proces de vindecare a copilului aflat în plasament. El își reface cumva viața, chiar dacă are ai lui 10 ani, 11 ani, începe să lase în urmă lucrurile grele din trecut și să meargă spre ceva frumos. Noi obișnuim să spunem în casă că împreună scriem o nouă și frumoasă istorie a vieții”, spune Andrei.
„Dăm tot ce este mai frumos din noi pentru a putea educa generația aceasta”
Andrei spune că viața de părinți-educatori este o experiență uneori dificilă, alteori o numește „misiune, o chemare, fie și divină”. Trăiesc mereu cu multă responsabilitate, pentru că grija pentru copii nu se termină niciodată. „În trei ani am înțeles că relația noastră dăinuie. Noi ne iubim cu Veruța și mai tare, chiar dacă zi de zi suntem sub o anumită presiune – fie că de la școală te sună, că nu s-a comportat copilul în felul în care ei s-au așteptat. Deși, de la școală pe noi ne sună în fiecare zi…”
Andrei și Vera recunosc că nu știu dacă vor face asta toată viața, pentru că rolul de părinți-educatori este extrem de solicitant. Totuși, în această etapă a vieții lor aleg să ofere tot ce au mai bun copiilor pe care îi cresc, în speranța că îi vor vedea cândva împliniți și fericiți.
„Trăim o singură dată și trebuie să trăim frumos. A trăi frumos nu neapărat pentru sine, dar ar fi bine și pentru ceilalți, să contribuim cu ceva la viața în special a celor sărmani și vulnerabili. În această perioadă dăm tot ce este mai frumos din noi pentru a putea educa măcar generația aceasta care se află în casa noastră și pentru a o vedea realizată în viață.”
