Aneta Grosu: 35 de ani de Independență, de la cenzura sovietică la lupta pentru adevăr
„Publicul trebuia să vadă doar imaginea unei societăți perfecte, în care viața era frumoasă, iar partidul reprezenta singura sursă a adevărului”
Am cunoscut-o pe Aneta Grosu la Televiziunea publică în 1988, pe când aceasta era singura televiziune în Moldova, pe când exista în mod oficial cenzura la acest post, pe când jurnaliștii știau că fiecare literă este verificată înainte de a ajunge în emisie. Am fost alături de Aneta pe parcursul următoarelor decenii, văzând cum era învinsă cenzura, cum s-a schimbat accesul la informație, cum s-a diversificat mass-media, cum s-a dezvoltat libertatea de expresie, cum libertatea absolută a informației a devenit o problemă de manipulare.
Am purtat un dialog cu Aneta la Galeria colecțiilor lui Petru Costin din Ialoveni, într-o sală încărcată cu televizoare și aparate de radio vechi: Rubin, Electron, Horizont, Temp, KVN-49, Record, Ciornii Ekran etc. Probabil, aceste aparate au și retransmis emisiunile realizate de echipele de jurnaliști de atunci, din care făceam parte ambele.
„Lacrimile, suferința și nemulțumirea nu aveau loc pe ecran”
A.R.: Cum arăta cenzura în perioada în care nu toți știau că există, dar nici nu ne imaginam că e posibil să faci jurnalism fără ea?
A.G.: În perioada sovietică, controlul asupra informației era atât de puternic, încât mulți jurnaliști considerau că restricțiile fac parte din procesul firesc al muncii lor. Fiecare material difuzat la televiziune era verificat de structuri speciale, precum Glavlit (Direcția Generală pentru Literatură și Edituri), iar ulterior – de Direcția a V-a a KGB-ului. Nicio propoziție nu putea ajunge la public fără aprobarea acestor structuri. Cenzura se strecura până la cele mai absurde detalii. Țin minte o notă pe unul dintre reportajele mele – un bătrân oftase în timpul interviului, iar indicația a fost „de scos oful”. Un oftat surprins într-un interviu putea fi eliminat înainte de difuzare. Lacrimile, suferința și nemulțumirea nu aveau loc pe ecran. Publicul trebuia să vadă doar imaginea unei societăți fericite, în care viața era frumoasă, iar partidul reprezenta singura sursă a adevărului.
În aceste condiții, mulți jurnaliști, dar și oameni din afara mass-mediei, au încercat totuși, utilizând diferite mijloace, să spună adevărul. Pentru unii dintre ei, consecințele au fost dramatice. Au existat persoane care și-au pierdut locurile de muncă, au fost anchetate sau chiar condamnate pentru că au îndrăznit să prezinte realitatea așa cum era.
A.R.: Ai putea să explici cititorilor de azi ce însemna să riști pentru a spune adevărul în acea perioadă în care KGB-ul de la Moscova controla tot?
A.G.: Pe parcursul anilor, am cunoscut persoane, luptători adevărați, care și-au sacrificat viața pentru adevăr, fără a aștepta profituri, funcții sau recompense. Interviurile cu Lilia Neagu și Asea Andruh (elevă pe atunci), tinerele care au scris inscripții în limba română pe străzile Chișinăului, fiind reținute, anchetate, iar Lilia Neagu fiind chiar condamnată; Alecu Reniță, și el condamnat pentru că a militat pentru adevărul istoric, dar a fost acuzat de „acțiuni antisovietice”; Fioghin Calistru, tribunul cu Tricolor de la apusul urss, ținut în arest 100 de zile; Valentin Gologan, arestatul nr. 1 în anii Cenaclului „Alexei Mateevici” pentru acțiuni pro-românești, după care destituit din funcția de profesor al școlii din satul Rădoaia, raionul Sîngerei; Dumitru Popa, muncitorul care rostea cele mai dure mesaje din Piața Victoriei, acum Piața Marii Adunări Naționale, arestat la 24 ianuarie 1989 pentru pledoariile sale în favoarea limbii române și a libertății. Am discutat cu acești oameni și am înțeles că viața lor rămâne dedicată adevărului, dar a fost o catastrofă acea perioadă în care au fost interogați în birourile KGB-ului, după care mulți au fost închiși.
Există numeroase exemple ale celor care au avut de suferit pentru convingerile lor, iar lupta lor a însemnat foarte mult pentru libertatea de expresie și redobândirea identității de mai târziu, dar numele lor rămân în penumbră. Experiențele oamenilor care au fost interogați în birourile KGB-ului sau au ajuns în închisoare pentru că și-au exprimat opiniile demonstrează că libertatea nu înseamnă doar drepturi garantate prin lege, ci și capacitatea cetățenilor de a-și învinge frica.
Oamenii au văzut că exprimarea unei opinii poate avea consecințe grave
A.R.: Cum ne-a afectat pe noi, ca societate, frica din perioada sovietică de pedeapsa penală pentru exprimarea adevărului și militarea deschisă pentru identitatea națională?
A.G: Până la urmă, avem astăzi libertate, democrație, dar frica din oameni nu o scoți. Au fost mulți, unii nu mai sunt în viață. Dar sacrificiile celor care trăiesc alături, și după 35 de ani de Independență, sunt trecute cu vederea, de parcă am avea mai multe vieți. Sunt cunoscute cazuri când unii dintre călăii acestor și altor persoane și-au făcut și își fac în continuare carieră în cadrul celor mai importante instituții ale statului.
Cea mai mare victimă a cenzurii totuși nu a fost presa, ci societatea. Oamenii au fost obișnuiți să creadă că există un singur adevăr și o singură interpretare a realității. Mai târziu, când au descoperit că lumea este mult mai complexă, încrederea în informație era deja grav afectată, se instalase deja frica. Cetățenii, deși locuiau deja într-un stat independent, au învățat că exprimarea unei opinii poate avea consecințe grave. Această teamă se mai resimte și astăzi. Unii cetățeni semnalează probleme, inclusiv la ZdG, dar cer să le fie protejată identitatea. Este o moștenire a deceniilor această frică de a fi pedepsit pentru adevărul descoperit.
A.R.: Cum a ajuns Rusia să controleze majoritatea surselor de informație după proclamarea independenței și ieșirea din urss?
A.G.: Proclamarea Independenței R. Moldova în 1991 a însemnat începutul construirii unor instituții democratice și a unei prese independente. Totuși, desprinderea de trecut nu s-a produs peste noapte. Mass-media a reflectat, în mare măsură, starea societății: nesiguranță, lipsă de încredere și dificultăți în afirmarea unor valori democratice temeinice. În același timp, influența Federației Ruse asupra spațiului informațional din R. Moldova a rămas puternică. Timp de decenii, televiziunile, posturile de radio și publicațiile în limba rusă au dominat piața media. În lipsa resurselor financiare și a unor politici eficiente, concurența cu aceste instituții a fost dificilă. Acum 22 de ani, a apărut Ziarul de Gardă, unul dintre primele ziare de investigație din R. Moldova, dar am fost pentru mult timp în competiție cu ziarele de la Moscova – Komsomolskaia Pravda, Trud, AiF, care ajungeau în Moldova în tiraje mari, bine finanțate, iar conținutul era controlat de Kremlin. Competiția cu aceste ziare era imposibilă. Totuși, acum, acele ziare rusești, chiar dacă mai există și sunt abonate în Moldova, au tiraje semnificativ mai mici, iar Ziarul de Gardă e în prezent cel mai abonat ziar național.
Poate pentru că dezvoltarea ZdG nu a fost o luptă directă împotriva presei ruse, ci o încercare de a construi un model jurnalistic bazat pe corectitudine, responsabilitate și respect pentru adevăr.
Libertatea nu poate exista fără curaj, nici fără adevăr
A.R.: Astăzi, la 35 de ani de Independență, R. Moldova se confruntă cu o nouă provocare: dezinformarea, care e, din nou, proliferată de Rusia în spațiul informațional de la noi.
A.G.: Pe măsură ce țara își consolidează parcursul european, campaniile de manipulare devin tot mai intense. Totuși, soluția rămâne aceeași de acum câteva decenii – adevărul.
Combaterea dezinformării nu poate fi realizată doar prin interdicții sau prin confruntări permanente. Instituțiile media, cele educaționale și cele culturale trebuie să își îndeplinească responsabilitățile cu profesionalism și consecvență.
La 35 de ani de Independență, libertatea de exprimare rămâne una dintre cele mai importante cuceriri ale R. Moldova. Dar libertatea nu poate exista fără curaj, iar curajul nu poate exista fără adevăr. Aceasta este lecția pe care o transmit generațiile de jurnaliști care au cunoscut atât cenzura sovietică, cât și provocările democrației.
