„Am văzut mii de oameni care au ajuns în sistem în momente de criză profundă și care, cu tratament și suport adecvat, și-au recâștigat funcționalitatea, autonomia și demnitatea”
Cum sunt tratate în R. Moldova persoanele cu probleme de sănătate mintală? Cum se descurcă familiile acestora? Ce șanse de vindecare și reabilitate există? De ce spitalele de psihiatrie devin adevărate sperietori pentru pacienți? Sunt doar o parte dintre întrebările care îi frământă pe cei afectați de astfel de probleme. Am încercat să aflăm răspunsuri la aceste și alte întrebări de la Jana Chihai, conferențiară universitară la catedra de psihiatrie, narcologie și psihologie medicală, prorectoră pentru activitatea de cercetare și inovare la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”.
— Care sunt trei cele mai mari dificultăți legate de tratamentul pacienților cu probleme de sănătate mintală în R. Moldova?
— Prima dificultate este accesul inegal la servicii de sănătate mintală, în special pentru persoanele din mediul rural și din comunități vulnerabile. Deși în ultimii ani s-au dezvoltat servicii comunitare, acestea sunt încă insuficiente, neuniform distribuite, iar mulți pacienți ajung târziu la specialist, deseori în faze avansate ale bolii, când tratamentul e mai dificil și de durată.
A doua dificultate – deficitul de resurse umane, nu doar de medici psihiatri, ci și de psihologi clinicieni, psihoterapeuți, asistenți medicali de psihiatrie și asistenți sociali pentru lucrul în echipe multidisciplinare. Lipsa personalului afectează continuitatea îngrijirii, suprasolicită specialiștii și limitează accesul la intervenții personalizate și integrate.
A treia dificultate este stigmatizarea asociată problemelor de sănătate mintală, care influențează acceptarea tratamentului. Frica de etichetare, rușinea sau neîncrederea determină mulți pacienți și familiile lor să amâne sau să evite adresarea la medic, să sisteze tratamentul sau să caute soluții nevalidate, ceea ce crește riscul de agravare a bolii.
— Cum explicați creșterea incidenței bolilor mintale?
— Pe de-o parte, a crescut expunerea populației la stres cronic, expunere determinată de instabilitate socioeconomică, migrație, insecuritate financiară, suprasolicitare profesională și fragilizarea rețelelor de sprijin: familie extinsă, comunitate… Acestea afectează capacitatea oamenilor de a face față emoțional, cresc riscul de anxietate, depresie, tulburări de adaptare sau consum problematic de substanțe. Pe de altă parte, creșterea incidenței dezvăluie și o mai bună diagnosticare a bolilor mintale, or, despre sănătatea mintală se vorbește mai des în spațiul public, stigmatizarea se reduce, mai multe persoane se adresează specialiștilor. Astfel, cazuri care anterior rămâneau nediagnosticate, fiind „ascunse” în familie, astăzi sunt tratate. Un alt factor este impactul cumulativ al crizelor recente și contextul regional de insecuritate. Izolarea socială, pierderile umane, incertitudinea, au un efect de durată asupra sănătății mintale, mai ales în rândul copiilor, adolescenților și persoanelor vârstnice. Deci, nu vorbim doar despre „mai multe boli mintale”, ci despre o populație mai expusă la factori de risc și, totodată, mai vizibilă pentru sistemul de sănătate, fapt ce explică această creștere aparent accelerată.
— De ce ne îmbolnăvim de aceste boli?
— De obicei, bolile mintale nu au o singură cauză. Ele sunt un rezultat al interacțiunii dintre factori biologici, psihologici și sociali. Originea biologică include vulnerabilitatea genetică, particularități ale funcționării creierului, dezechilibre neurochimice, influența unor boli somatice sau a consumului de substanțe. Originea psihologică ține de experiențele de viață, în special de traume, pierderi, abuzuri, neglijare, stres prelungit sau dificultăți de adaptare. Modul în care o persoană își gestionează emoțiile, relațiile și situațiile dificile are un rol important în apariția și evoluția acestor probleme. Originea socială este legată de sărăcie, insecuritate, migrație, lipsa sprijinului familial, izolare socială, conflicte, discriminare. În R. Moldova, factorii sociali au o pondere semnificativă și pot agrava sau declanșa tulburări mintale la persoane care, altfel, ar fi reușit să se adapteze. Cel mai frecvent, bolile mintale apar atunci când mai mulți factori se suprapun, iar capacitatea persoanei de a face față este depășită. De aceea, tratamentul eficient nu se limitează doar la medicație, ci presupune intervenții complexe – medicale, psihologice și sociale.
O persoană cu o problemă de sănătate mintală rămâne aceeași persoană, cu aceleași emoții fundamentale, valori și nevoi umane
— Cum sesizează acești pacienți bucuria, fericirea, tristețea?
— O persoană cu o problemă de sănătate mintală rămâne aceeași persoană, cu aceleași emoții fundamentale, valori și nevoi umane. Diferența nu constă în existența sau absența emoțiilor, ci, uneori, în modul în care acestea sunt resimțite, exprimate, trăite. Pacienții cu tulburări mintale pot simți bucuria, fericirea sau tristețea la fel ca orice alt om, iar uneori chiar mai intens. Dificultățile apar atunci când emoțiile devin copleșitoare, disproporționate sau greu de gestionat, afectând funcționarea zilnică, relațiile sau capacitatea de adaptare. Acest lucru nu definește persoana, ci reflectă o limitare a sănătății mintale, care poate fi tratată și ameliorată. Sănătatea mintală nu anulează umanitatea sau capacitatea de a simți, iar orice intervenție, fie ea medicală, psihologică sau expresivă, trebuie privită ca parte a unui proces complex de îngrijire a persoanei, nu ca o soluție izolată sau alternativă.
— Ce impact a avut pandemia de COVID asupra sănătății mintale a oamenilor?
— Pandemia a avut un impact profund și de durată asupra sănătății mintale la nivel global, fiind considerată de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) nu doar o criză sanitară, ci și o criză de sănătate mintală. Conform datelor OMS, în primul an al pandemiei, prevalența globală a anxietății și depresiei a crescut cu aproximativ 25% în raport cu perioada pre-pandemică. Creșterea a fost mai pronunțată în rândul tinerilor, al femeilor și al persoanelor aflate în situații socioeconomice vulnerabile. Izolarea socială, restricțiile de mobilitate și incertitudinea prelungită au contribuit la creșterea sentimentului de singurătate, anxietate și lipsă de control, factori identificați de OMS drept determinanți ai problemelor de sănătate mintală. Copiii și adolescenții au fost deosebit de afectați. Rapoartele internaționale indică o creștere semnificativă a simptomelor anxioase și depresive în această grupă de vârstă, ca urmare a închiderii școlilor, a limitării socializării și a incertitudinii privind viitorul. Pandemia a avut un impact sever și asupra personalului medical. Conform raportului comun OMS – Organizația Internațională a Muncii, cadrele medicale au prezentat rate crescute de epuizare profesională, anxietate și depresie, generate de suprasolicitare, presiune emoțională și expunere constantă la situații traumatizante. S-au agravat și tulburările mintale preexistente, în special din cauza întreruperilor de tratament și a accesului limitat la servicii în acea perioadă. OMS constată că pandemia a dezvăluit subfinanțarea cronică a sănătății mintale, care, la nivel global, primește în medie mai puțin de 2% din bugetele naționale de sănătate. Pe de altă parte, pandemia a contribuit la creșterea gradului de conștientizare a importanței sănătății mintale și la o apelare mai frecventă la specialiști, inclusiv în state precum R. Moldova, unde vulnerabilitățile sistemice existau înainte de criză.
— Menționați la început problema insuficienței resurselor umane. De ce aspiranții la profesia de medic ezită să îmbrățișeze domeniul psihiatriei?
— Problema nu se referă exclusiv la numărul de medici psihiatri. Domeniul sănătății mintale funcționează eficient doar prin intermediul echipelor multidisciplinare, care includ psihologi clinicieni, psihoterapeuți, asistenți medicali de psihiatrie, asistenți sociali, alți specialiști. Deficitul este pronunțat atât în R. Moldova, cât și la nivel internațional. Conform datelor OMS, la nivel global există un deficit semnificativ de resurse umane în sănătatea mintală. În medie, la nivel mondial, este mai puțin de 1 medic psihiatru la 100 de mii de locuitori, iar în multe țări cu venituri mici și medii această rată e și mai redusă. În zona europeană, situația este mai bună comparativ cu media globală, dar diferențele dintre țări rămân mari. R. Moldova se află într-o zonă intermediară, cu un număr de psihiatri sub media țărilor vest-europene, dar comparabil sau chiar superior unor state din regiune, în special atunci când sunt luate în calcul serviciile comunitare. Este esențial de subliniat că pe segmentul de educare și formare a medicilor psihiatri s-a produs o schimbare majoră în R. Moldova. Dacă în anii anteriori rezidențiatul în psihiatrie era ales de un număr redus de absolvenți (4–5 persoane anual), din anul universitar 2022–2023, numărul locurilor a crescut la 12–15, acestea fiind ocupate integral, existând o competiție reală la admitere. Apropo, marja notelor de admitere în rezidențiatul de psihiatrie la USMF „Nicolae Testemițanu” este de 8,2 – 9,8, ceea ce demonstrează interesul ridicat al absolvenților performanți pentru acest domeniu. Această evoluție este strâns legată de reforma sistemului de sănătate mintală din R. Moldova, susținută de Guvernul Elveției prin Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare și implementată prin proiectul „MENSANA”. Așa, R. Moldova a beneficiat de asistență tehnică, expertiză internațională, acces la formări moderne.
Refuzul tratamentului nu este un comportament specific exclusiv persoanelor cu probleme de sănătate mintală
— Și pacienții deseori nu acceptă tratamentul. Ce soluții au familiile, apropiații celor cu probleme de sănătate mintală care nu acceptă medicația?
— Refuzul tratamentului nu este un comportament specific exclusiv persoanelor cu probleme de sănătate mintală, ci un drept fundamental al oricărui cetățean. Persoana cu o tulburare mintală rămâne un subiect de drept, cu autonomie și demnitate, nu un obiect al intervenției medicale. Refuzul tratamentului poate avea mai multe explicații legitime: lipsa conștientizării bolii, experiențe negative anterioare cu sistemul medical, teama de efecte adverse, neîncrederea, stigmatizarea internalizată sau dificultăți reale de comunicare între pacient și specialist. În unele cazuri, refuzul este un simptom al bolii în sine, nu o alegere deliberată. În R. Moldova, abordarea acestui subiect este reglementată prin Legea privind sănătatea și bunăstarea mintală (2024). Această lege stabilește explicit că tratamentul se bazează pe consimțământul informat, persoana având dreptul să refuze tratamentul, dacă are capacitate de decizie. Intervențiile fără consimțământ sunt excepționale, strict reglementate, limitate în timp și supuse controlului juridic. Pentru familii și apropiați, soluția nu este constrângerea, ci construirea unei alianțe terapeutice. Legea și bunele practici recomandă un dialog constant, lipsit de judecată, implicarea timpurie a echipelor multidisciplinare, utilizarea serviciilor comunitare de sănătate mintală, sprijin psihologic pentru familie, informare corectă despre boală și opțiunile de tratament. Doar în situațiile în care există risc iminent pentru persoană sau pentru alții, legislația prevede mecanisme clare de intervenție medicală și juridică, menite să protejeze viața și siguranța, fără a anula drepturile fundamentale ale persoanei.
— În psihiatrie există sau nu tratamente fără medicamente?
— Da, există intervenții terapeutice fără medicamente, însă este esențial să precizăm clar în ce condiții, pentru ce tip de probleme și cu ce scop sunt acestea utilizate. Pentru tulburările ușoare și moderate, precum anxietatea, depresia ușoară, tulburările de adaptare sau unele dificultăți emoționale legate de stres, intervențiile psihologice pot fi eficiente și fără tratament medicamentos. Psihoterapia, consilierea psihologică, intervențiile psihoeducaționale, terapiile de suport și lucrul cu familia sunt metode validate științific.
Pentru tulburările mintale severe – cum sunt schizofrenia, tulburarea bipolară, depresia severă sau episoadele psihotice – tratamentul medicamentos este esențial. În aceste situații, intervențiile fără medicamente pot avea un rol complementar, dar nu pot substitui tratamentul farmacologic, deoarece ar pune în pericol sănătatea și siguranța persoanei.
OMS recomandă un model integrat de îngrijire, în care tratamentul medicamentos, psihoterapia și intervențiile sociale sunt combinate în funcție de nevoile persoanei. De altfel, lipsa medicației nu înseamnă lipsa tratamentului, dar nici invers: medicația fără suport psihologic și social este adesea insuficientă. Alegerea tipului de intervenție se face individualizat, pe baza evaluării clinice, a severității simptomelor și a preferințelor informate ale persoanei.
— Ați cunoscut, probabil, persoane cu probleme de sănătate mintală. Ce perspective de însănătoșire au ei în instituțiile medicale din R. Moldova?
— Ca medic psihiatru și psihoterapeut cu aproape trei decenii de activitate în domeniul sănătății mintale, pot spune cu responsabilitate că perspectivele de recuperare ale pacienților sunt mult mai bune decât se crede adesea în spațiul public. În practica mea am văzut mii de oameni care au ajuns în sistem în momente de criză profundă și care, cu tratament și suport adecvat, și-au recâștigat funcționalitatea, autonomia și demnitatea. Pentru multe tulburări mintale – anxietate, depresie, tulburări de adaptare – recuperarea este nu doar posibilă, ci probabilă, atunci când intervenția este timpurie și integrată. În cazul tulburărilor mintale severe (schizofrenia sau tulburarea bipolară), experiența clinică m-a învățat că vorbim mai corect despre reabilitare și recuperare funcțională, nu despre vindecare în sens simplist. Reabilitarea este esențială pentru ca persoana să-și recapete capacitatea de a trăi în comunitate, de a munci, de a avea relații și un rol social. Fără această componentă, chiar și cel mai bun tratament medicamentos rămâne incomplet.
Din perspectiva mea profesională, una dintre cele mai importante schimbări din ultimii ani este trecerea de la o psihiatrie centrată exclusiv pe spitalizare la un model integrat, care include servicii comunitare, echipe multidisciplinare, continuitatea îngrijirii după externare. Spitalul rămâne un loc necesar pentru stabilizarea episoadelor acute, dar adevărata recuperare se întâmplă în comunitate, prin reabilitare, suport psihosocial și implicarea familiei.
La nivel personal, ceea ce m-a convins de-a lungul anilor că acest domeniu merită tot efortul este faptul că oamenii se pot reface, chiar și după suferințe psihice severe. Recuperarea nu este întotdeauna rapidă și nici liniară, dar este reală. A vedea un pacient care, după ani de boală, reușește să revină la o viață activă este una dintre cele mai puternice confirmări ale valorii psihiatriei moderne.
— Cum pot fi reformate, modernizate spitalele de psihiatrie, astfel încât să nu mai fie de temut?
— Spitalele de psihiatrie nu trebuie să fie „de temut”, ci locuri de siguranță, stabilizare și sprijin pentru persoane aflate într-un moment vulnerabil al vieții lor. Teama asociată cu aceste instituții nu vine din natura tratamentului psihiatric, ci din modele vechi de organizare, din lipsa de informare și din experiențe istorice care nu mai corespund realităților actuale. Modernizarea începe, în primul rând, cu schimbarea filozofiei de îngrijire: de la un model centrat pe control și izolare la unul centrat pe demnitatea persoanei, drepturile omului și recuperare. Spitalul trebuie privit ca o etapă temporară în procesul de îngrijire, nu ca un loc de excludere socială. Un element esențial este îmbunătățirea condițiilor de tratament și de trai: spații deschise, curate, sigure, respectarea intimității, reducerea supraaglomerării și crearea unui mediu terapeutic care să nu accentueze stigmatizarea.
Alt pilon al reformei este conectarea reală dintre spitale și serviciile comunitare. Atunci când pacientul știe că după externare va avea continuitate a îngrijirii – prin centre comunitare, medic de familie, psiholog sau asistent social – spitalizarea nu mai este percepută ca o ruptură, ci ca parte a unui traseu coerent de tratament și recuperare.
Scopul final nu este doar schimbarea infrastructurii, ci schimbarea modului în care abordăm persoana cu probleme de sănătate mintală: nu ca pe un om de izolat, ci ca pe un om care are nevoie de sprijin, tratament și respect.
— Cât de eficientă este în R. Moldova strategia de dezinstituționalizare a pacienților cu probleme de sănătate mintală?
— Planul național de dezinstituționalizare a persoanelor cu dizabilități urmărește trecerea de la îngrijirea rezidențială de tip instituțional la servicii bazate pe comunitate, inclusiv locuire asistată și servicii sociale de suport. La noi, procesul de dezinstituționalizare este legat de sistemul de protecție socială și vizează instituțiile rezidențiale pentru persoanele cu dizabilități, nu spitalele de psihiatrie în sens strict. La nivel național, există șase centre rezidențiale pentru persoane cu dizabilități, care, istoricește, au fost principalele ținte ale procesului de dezinstituționalizare. Eficiența acestui proces depinde de implicarea coordonată a sistemului de sănătate (inclusiv sănătate mintală), a serviciilor sociale, a autorităților publice locale, a sistemului educațional, dar și a sectorului ocupării forței de muncă.
De altfel, dezinstituționalizarea nu se reduce la relocarea persoanelor din instituții, ci presupune un ansamblu de intervenții de prevenire, promovare a sănătății mintale, abilitare, reabilitare și suport continuu. Fără aceste componente, există riscul unei dezinstituționalizări formale, care nu duce la incluziune reală. Evaluările existente arată că rezultatele sunt mixte: acolo unde serviciile comunitare sunt bine dezvoltate, calitatea vieții persoanelor crește, acolo unde aceste servicii lipsesc sau sunt insuficiente, procesul e incomplet.
— Cum se descurcă pacienții dezinstituționalizați care ajung să trăiască singuri în vreun sat îndepărtat? Cine monitorizează tratamentul lor?
— Atunci când o persoană este dezinstituționalizată și revine acasă, ea nu devine o „categorie separată”, ci ca toate celelalte din comunitate – cu vulnerabilitățile, nevoile și drepturile sale. Dezinstituționalizarea nu înseamnă pierderea sprijinului, ci schimbarea modului și a locului în care acesta este oferit. În R. Moldova, sprijinul pentru aceste persoane implică atât sistemul medical, cât și cel social, și comunitar. Din perspectiva sistemului de sănătate, monitorizarea tratamentului este asigurată prin medicul de familie, care urmărește starea generală de sănătate și continuitatea tratamentului; medicul psihiatru și Centrele Comunitare de Sănătate Mintală – pentru evaluări periodice și ajustarea tratamentului.
Din perspectiva serviciilor sociale, un rol esențial îl are asistentul social, care evaluează situația de viață, sprijină accesul la beneficii sociale și servicii de suport. Alt aspect important, uneori trecut cu vederea, este sprijinul pentru incluziunea socioprofesională. Persoanele dezinstituționalizate au dreptul la servicii de orientare și integrare în câmpul muncii, în funcție de capacități, la fel ca orice alt cetățean.
Dezinstituționalizarea nu presupune supraveghere permanentă sau control excesiv, ci sprijin proporțional cu nevoile persoanei, respectând autonomia, demnitatea, dreptul la viață independentă. Intervențiile medicale sau sociale se intensifică doar atunci când apar semne de deteriorare sau risc. Provocările apar, în special, în comunitățile rurale îndepărtate, unde resursele sunt mai limitate. Tocmai de aceea, eficiența dezinstituționalizării depinde de coordonarea dintre sănătate, asistență socială, ocupare și autorități locale, nu de izolarea responsabilității într-un singur sector. În realitate, o persoană care părăsește o instituție rezidențială nu este „lăsată singură”, ci devine parte a comunității, cu acces la toate serviciile. Succesul acestui parcurs ține de cât de bine funcționează colaborarea intersectorială în jurul ei.
— Ce riscuri există în cazul pacienților nesupravegheați, dar care au acces la medicamente, la alte substanțe sau remedii?
— Este important să precizăm că persoanele cu probleme de sănătate mintală nu sunt, prin definiție, mai periculoase decât restul populației. Riscurile despre care vorbim nu sunt specifice „bolii mintale”, ci apar în contexte de vulnerabilitate, lipsă de suport și continuitate insuficientă a îngrijirii, situații ce pot afecta orice persoană.
În cazul unor persoane cu tulburări mintale, pot exista riscuri medicale sau sociale atunci când tratamentul este întrerupt sau administrat incorect, persoana nu are acces la informație și la suport profesional, există consum concomitent de alcool sau alte substanțe sau când lipsesc legăturile funcționale cu serviciile medicale și sociale.
Accesul la medicamente sau alte remedii nu reprezintă, în sine, un pericol. Problema nu este accesul, ci lipsa monitorizării și a educației terapeutice. De aceea, în sistemul modern de sănătate mintală, accentul este pus pe explicarea clară a tratamentului, evaluarea periodică a stării persoanei, adaptarea tratamentului la capacitatea de autogestionare, implicarea medicului de familie, a specialistului și, atunci când este necesar, a asistentului social comunitar.
Supravegherea permanentă nu este nici necesară, nici justificată. O astfel de abordare ar încălca drepturile fundamentale ale persoanei, ar contribui la stigmatizare. Intervențiile mai intensive sunt prevăzute doar în situații excepționale, când există un risc clar și evaluat profesional pentru sănătatea persoanei sau a celor din jur, și sunt strict reglementate de legislație. Riscurile cresc nu atunci când persoanele trăiesc în comunitate, ci atunci când sistemele nu comunică între ele sau când sprijinul e fragmentat. Soluția nu este restricționarea drepturilor sau izolarea, ci consolidarea colaborării dintre sistemul medical, serviciile sociale și comunitate. O abordare responsabilă a riscurilor presupune echilibru între protecție și autonomie, respectarea drepturilor omului și intervenții proporționale cu nevoile reale. Stigmatizarea sau supracontrolul nu reduc riscurile, ci le pot amplifica.
— De ce fel de sprijin beneficiază aceștia în societatea de la noi, care este una stigmatizantă, cu tendințe discriminatorii?
— Nu putem vorbi despre o societate care stigmatizează în mod uniform persoanele cu probleme de sănătate mintală. În R. Moldova, ca și în alte țări, coexistă atitudini diferite: de la prejudecăți și neînțelegeri până la acceptare, solidaritate și inițiative de sprijin. Conform evidențelor internaționale, stigmatizarea are mai multe forme: stigmatizarea societală, manifestată prin stereotipuri, discriminare, excludere; stigmatizarea familială, rezultată din teamă, lipsă de informare sau hiperprotecție; autostigmatizarea, când persoana interiorizează prejudecățile, afectându-și încrederea, speranța și recuperarea.
Un rol din ce în ce mai recunoscut și valoros îl au susținătorii de la egal la egal – persoane care au trecut ele însele prin experiența unei probleme de sănătate mintală și a recuperării. Implicarea lor este importantă pe întreg parcursul: în comunitate – pentru promovarea sănătății mintale și reducerea stigmatizării; în lucrul cu familiile – pentru a facilita înțelegerea și acceptarea; în serviciile de sănătate mintală – ca parte a echipelor sau în colaborare cu acestea; în procesele de dezvoltare și evaluare a serviciilor, unde experiența trăită oferă o perspectivă unică.
Vocea „pacientului” – mai bine spus, vocea persoanei cu experiență trăită – este esențială pentru construirea unor servicii de calitate. Nimeni nu poate înțelege pe deplin suferința psihică, barierele și nevoile reale ale recuperării mai bine decât cel care le-a trăit. Integrarea acestei perspective contribuie la servicii mai umane, mai eficiente și mai adaptate realității.
Deși stigmatizarea există sub diverse forme, sprijinul pentru persoanele cu probleme de sănătate mintală devine tot mai complex și mai participativ. Recuperarea nu este doar un proces medical, ci unul relațional și comunitar, în care experiența trăită, respectul și colaborarea fac diferența.
— Ce trebuie să întreprindem ca să ne menținem sănătatea mintală în stare bună?
— La nivel personal, sunt esențiale lucruri simple, dar fundamentale: ritmul echilibrat de viață, somnul suficient, relațiile umane de calitate, capacitatea de a recunoaște și exprima emoțiile, solicitarea ajutorului specializat atunci când dificultățile persistă. La nivel familial și comunitar, contează comunicarea, sprijinul reciproc și reducerea stigmatizării. A vorbi deschis despre sănătatea mintală și a trata dificultățile psihice ca fiind probleme de sănătate, nu ca slăbiciuni, este un pas major de prevenție. Totodată, sănătatea mintală se menține prin servicii accesibile, politici publice coerente, educație și respectarea drepturilor omului. Deci, sănătatea mintală se protejează atunci când persoana este văzută, ascultată și sprijinită, iar intervenția are loc la timp.
— Vă mulțumim.
