OPINII: Ianukovici şi legitimaţia de preşedinte al Ucrainei

Învestit preşedinte al Ucrainei, primind sceptrul şi legitimaţia de preşedinte al ţării – fapt unic în istoria la zi a Europei, dar explicabil pentru o fostă republică unională sovietică, în care cele mai înalte demnităţi în stat sunt atestate prin ţidule oficiale -, Viktor Ianukovici (59 ani) vrea să dea cât mai repede o faţă nouă ţării sale.

Mai întâi, el şi-a anunţat prima vizită în străinătate: la sediul UE din Bruxelles şi abia săptămâna viitoare, la Moscova. Apoi, într-un stil specific Estului European (mai nou sau mai vechi), a anunţat că şi-a redus salariul de preşedinte la jumătate, făcând la fel şi cu cele ale membrilor Administraţiei Prezidenţiale ori ai altor instituţii centrale. Evident, fiecare dintre faptele de mai sus încearcă să sugereze că al patrulea preşedinte din istoria Ucrainei vrea să pornească la drum cu dreptul şi că doreşte să dezmintă eticheta de pro-rus pe care i-au pus-o adversarii politici ori mass media din Europa.

Mergând imediat să discute cu liderii europeni, el doreşte să le spună că va continua şi consolida apropierea Kievului de UE, aşa cum a conturat-o premierul Iulia Timoşenko, adversara lui de la prezidenţiale, care şi la ora actuală îl contestă din toate puterile. Este un fapt cu atât mai ciudat cu cât UE, în general, cât şi importanţi lideri europeni l-au recunoscut oficial pe Ianukovici drept preşedinte legitim al Ucrainei. In al doilea rând, prin vizita sa fulger la Bruxelles imediat după inaugurarea mandatului său el valorifică un atu important pe care-l are, spre deosebire de predecesorii săi, îndeosebi Viktor Iuşcenko. Astfel, Ianukovici a declarat că vrea să normalizeze şi relaţiile ruso-ucrainiene, atât de încordate în mandatul predecesorului său portocaliu. Or, un atare demers nu poate fi decât salutat de UE şi liderii săi, care văd în el o garanţie a stabilităţii pe continentul nostru, fapt ce contează în cancelariile respective. Dar, dincolo de premisele roz, pe Ianukovici îl aşteaptă probleme deosebit de grave. Aşa cum el însuşi a spus-o la învestire, ţara este în pragul falimentului, are un sistem administrativ ce se opune reformei şi cu interese total opuse ale cercurilor de afaceri. De altfel, în cadrul discretei ceremonii de învestitură, boicotată de Iuşcenko (caz specific din nou lumii Estului European), dar şi de premierul Timoşenko, dar onorată cu prezenţa de Patriarhul Kiril al Rusiei, care i-a dat binecuvântarea, Ianukovici a amintit că ţara sa trebuie să facă faţă unei datorii colosale, sărăciei, corupţiei şi prăbuşirii economice. „Ucraina are nevoie de o strategie pentru a merge înainte într-un mod nou, iar echipa noastră a pus la punct o strategie în acest sens”, a spus el. In ce priveşte preocupările sale prioritare, noul preşedinte Ianukovici a vorbit despre realizarea stabilităţii politice, stăvilirea corupţiei şi stabilirea unor reguli în relaţiile dintre stat şi cercurile de afaceri. Temele sunt pe cât de exacte, pe atât de generale, şi de durată, dat fiind specificul lor într-o ţară desprinsă recent de sub tutela Kremlinului, dar care, din 1991 şi până azi, încă îşi caută locul pe harta politică a lumii. Ce atuuri ar avea Ianukovici? Cunoaşterea realităţilor ţării, dat fiind că sub doi preşedinţi (Kucima şi Iuşcenko) el a fost premier; apoi, provine din zona industrială a Ucrainei, aşa-zis pro-rusă, ceea ce l-ar avantaja în relaţiile cu Moscova. Din această perspectivă, el s-a şi pronunţat pentru relaţii echilibrate (şi nu încordate, ca pe timpul lui Iuşcenko) cu Rusia. Viktor Ianukovici are poziţii nuanţate şi în privinţa relaţiilor Ucrainei cu NATO, el dorind ca acest subiect sensibil să fie bine studiat. Când Iuşcenko şi alţi oficiali de la Kiev au vorbit despre aderarea rapidă a Ucrainei la NATO, Ianukovici a reacţionat prompt şi a pus la punct o amplă campanie naţională, care a determinat NATO să ţină seama că, în fapt, era vorba, la ora respectivă, de o opţiune a preşedintelui ţării şi a unor apropiaţi ai lui, dar nu şi a poporului. Fireşte, în noul context ar trebui să ne preocupe şi evoluţia raporturilor româno-ucrainiene, azi destul de reci, deşi, la început, şi la Kiev şi la Bucureşti, preşedinţii guvernele au fost portocalii. Este clar că va urma o reevaluare a raporturilor bilaterale şi va depinde de opţiunile şi proiectele fiecărei părţi pentru a şti dacă şi cum se vor îmbunătăţi acestea în perspectivă imediată. În directă legătură cu subiectul de mai sus se află şi situaţia minorităţii române din Ucraina, despre care cei mai avizaţi cunoscători susţin că ea nu se va îmbunătăţi vizibil, deşi membrii acesteia l-au votat pe Viktor Ianukovici. Ar fi un nou paradox al lumii de azi dar nu şi o surpriză.

Dumitru Constantin, Adevarul