OPINIE: Unde-i Ianukovici? Ianukovici s-a găsit
De fapt, el nici nu se pierduse. Președintele ucrainean este acolo unde trebuia să fie, conform mandatului legal, pe care îl deţinere – în țara al cărui președinte este – Ucraina. La fel cum sunt în țările lor și președinții altor state, care, la fel ca și Ianukovici, au fost și mai rămân, direct sau indirect, implicați în ceea ce se întâmplă de mai bine de două luni în Ucraina.
Diferența e că Ucraina lui Ianukovici este, fie și localizat, un teatru de război, iar țările celorlalți președinți sunt (cele care sunt) spatele acestui teatru de război, de o parte a căruia este opoziția și strada, iar de alta – Ianukovici și cine a mai rămas pe lângă Ianukovici. Evenimentele din ultimele zile ne duc tot mai mult la gândul că situația din Ucraina o repetă pe cea de la 1989 din România: aceleași revolte populare (doar că de periferie spre centru), trecerea armatei (trupelor speciale) de partea protestatarilor, fuga lui Ceaușescu, apariția „Frontului Salvării Naționale”, deconspirarea cuplului Ceauşescu și “judecata de paști”, care știm cu ce s-a terminat. În cazul lui Ianukovici, suntem și aici în ajunul Paștelui (întrarea în Postul Mare), ce-i drept, stăpânul de la Mejgorie (reședința prezidențială) nu se află sub arest, dar ordin de arest pe numele său oricum a fost eliberat, Ianukovici fiind acuzat de “omor în masă” și de “trădare” a intereselor statului, din momentul în care a părăsit Kievul.
Părăsirea țării și lovitura de stat sunt, totuși, lucruri diferite. În Ucraina – vrem să recunoaștem sau nu dar s-a produs o lovitură de stat. Faptul că Acordul “de pace”, semnat de Ianukovici cu opoziția, în prezența a trei miniștri europeni de externe – german, francez și polonez, nu a ținut decât o noapte, nu putea să nu-l determine pe Ianukovici să se retragă într-o altă zonă decât Kievul și să caute o soluție pentru noua situație care se crease, așa cum o făceu și marii demnitari moldoveni în istorie (și nu doar moldoveni) atunci când cetățile de scaun erau în pericol de a fi ocupate. Retragerea și trădarea nu sunt același lucru.
Ianukovici nu a prea a avut ce să aleagă, din momentul în care miniștrii au început a-și căuta “adăposturi” cu tot cu familii prin lume, iar deputații Partidului de guvernământ din Radă au trecut de partea opoziției. În această situație, lui Ianukovici nu-i rămânea decât: Unu – să se lase pe mâna protestatarilor, așa după cum a făcut-o Kaddafi și să fie sfâșiat. Doi: să se ascundă prin grotele Kievului și s-o termine ca Husein. Sau, trei: să încerce varianta Ceaușescu, în speranța că între timp lucrurile se vor clarifica, la Kiev va fi ales un nou guvern șiu lucrurile se vor calma, iar dacă nu, atunci speranța lui Ianukovici rămânea, cu siguranță, Rusia. Aşa e sau nu, nu avem cum ști.
Ceea ce nu putem nega, însă, e că schimbarea lui Ianukovici pe ”zâna cu coamă” nu e o rezolvare, ci o complicare și mai mare a problemei Ucrainei. O guvernare pro-rusă schimbată pe una naționalistă, nu are cum face bine nici Europei și nici păcii interetnice într-o Ucraina, adunată din rapturi teritoriale. La o zi după eliberarea (sub ovațiile și apaluzele mai multor oficiali europeni) a “zânei crucificate” (Iu. Timoşenko) din detenţie, la Kiev, Rada Supremă, prezidată de un apropiat al fostei pușcăriașe, nu găsește problemă mai importantă pentru o Ucraină, care rămâne pe baricade, care este în pragul incapacității de plăți, care nu are un guvern și care nu s-a clarificat până la urmă ce face cu dualitatea puterii prezidențiale în Ucraina, deci, nu găsește o altă problemă mai arzătoare pentru Ucraina decât anularea Legii privind utilizarea în viața publică a limbilor regionale (minorităților naționale) din Ucraina, în teritoriile în care aceste limbi sunt vorbite de mai mult de 10% din populaţie.
A fost cea mai mare realizare a Ucrainei (Legea a fost adoptată de Rada Supremă și promulgată de Ianukovici în iulie 2012) în problema drepturilor minorităților naționale – lege care a fost contestată din start de partidele ultranaționaliste din Ucraina şi care, uite, au prins momentul să se revanșeze. Pe cine? Pe Ianukovici? Politic, da, pe Ianukovici, dar în esența faptului – pe alogenii, care în mare parte sunt comunități istorice pe teritoriul Ucraiei de azi. Și atunci ar fi să ne întrebăm, unde erau emisarii UE duminică şi cum de au putut lăsa neobservată o crimă (a noii “elite proeuropene” de la Kiev) împotriva minorităților naționale, care o depășește însutit și înmiit pe cea care i se incriminează lui Ianukovici. 80 de persoane ucise pe Maidan și câteva milioane de aloligvi, trecuți sub cuțitul deznaționalizării fățișe, sunt lucruri cel puțin incomparabile, deși sunt crimă și una și alta. Nu degeaba Uniunea Românilor din Ucraina a fost destul de precaută la evenimentele din Ucraina, iar tătarii din Krimeea, după ce se declarase acum o săptămână adepții integrării europene, și-au schimbat opțiunea, imediat ce a devenit clar că la Kiev se pregăteșete revenirea la putere a clicii naționaliste a lui Timoșenko.
Dacă acest lucru se va întâmplka, ucrainenii s-ar putea ca, în foarte scurt timp, să-l caute pe Ianukovici, așa cum l-au căutat în toți anii de după 2004. O Ucraină naționalistă – pentru marile comunități etno-lingvistice, sunt un rău, incomparabil mai mare, decât o Ucraină pro-rusească.
Petru Grozavu
