Opinie: Mai e vreo speranţă pentru Moldova?
Dimensiunea pieței face ca mass media să fie dominată de interesele economice, ceea ce limitează drastic veritabila libertate de exprimare și mai ales calitatea presei. Bunăoară, canalul TV Prime, proprietatea magnatului prim-vicepreședinte al Parlamentului, Vladimir Plahotniuc, văzut de mulți aici ca un canal personal.
Chișinău, începutul lui noiembrie. Sunt ultimele zile ale unei toamne blânde, înaintea venirii iernii, aspră și mohorâtă pe aceste meleaguri.
În Capitala Republicii Moldova parcă s-a schimbat ceva de la ultima mea vizită, în luna februarie a acestui an: pe șantierele de construcții este activitate – se finisează blocuri de locuințe sau imobile de birouri.
E cumva un semn că economia dă semne de revigorare, chiar și în acest climat internațional lugubru? Greu de spus.
Vorbesc cu mai multe persoane care au rude la lucru peste hotare: în Grecia, în Portugalia, în Italia. Deocamdată rudele nu și-au pierdut slujba acolo, dar unii au probleme cu prelungirea permisului de ședere.
O colegă de la RFI – Radio France Internationale – realizează un documentar despre copiii cu părinți plecați la muncă peste hotare și întâmplător de întâlnim la Chișinău. Este impresionată de maturitatea copiilor pe care i-a intervievat.
Și asta arată încă o dată dependența Republicii Moldova de exterior – fie că e vorba de banii trimiși acasă de cei care lucrează peste hotare, fie de ajutoare de la organizații sau instituții din străinătate.
De pildă, așa numita “societate civilă” – predominant organizații non-guvernamentale, dependente în multe cazuri 100% de finanțare externă. Adeseori întâlnești în aceste organizații tineri extrem de educați, fluenți în mai multe limbi străine, competenți și bine intenționați, dar al căror impact asupra societății este extrem de limitat. Și asta pentru că societatea în ansamblul ei este complet dezarticulată, împărțită într-un mediu rural în care mai găsești doar bătrâni și copii, trăind uneori o existență de secol XIX și un oraș hipertrofiat – Chișinăul – care în multe privințe e complet rupt de restul Republicii Moldova.
Cei mai buni tineri au plecat, pleacă sau visează să plece în străinătate, iar rezervorul de talente și valori nu e fără fund într-o țară cu o populație de abia 3,5 milioane de locuitori.
Și pentru că tot am amintit de populație, într-o țară așa de mică elita, atâta cât există, fiind și ea mică, este confruntată cu fenomenul provincialismului și al sufocării într-un spațiu extrem de strâmt. Toată lumea se cunoaște cu toată lumea și e greu să existe o veritabilă emulație, mai ales în domeniul mass mediei.
Și pentru că am ajuns la acest capitol, am să remarc lipsa aproape totală a unei mass medii credibile și asta în primul rând datorită factorului economic. Dimensiunea pieței face ca mass media să fie dominată de interesele economice, ceea ce limitează drastic veritabila libertate de exprimare și mai ales calitatea presei. Bunăoară, canalul TV Prime, proprietatea magnatului prim-vicepreședinte al Parlamentului, Vladimir Plahotniuc, văzut de mulți aici ca un canal personal.
Am avut ocazia să simt pe pielea mea “libertatea” presei de la Chișinău, când propunerea unui editor de a fi invitat la un talk-show a fost respinsă de directorul canalului respectiv, cu justificarea că sunt “român”, de fapt cetățean român și că se poate interpreta, nu e momentul, etc…
Pe măsură ce trece timpul nu văd nicio ameliorare a modului în care se vorbește limba română în Republica Moldova. Același jargon imbosibil, împănat la fiecare frază de calcuri rusești, de pildă afișul văzut de mine în piața centrală din Chișinău “Trebuie realizator” adică “Angajăm vănzător” sau o reclamă la apă minerală “A bea de-a trăi” adică “Bei ca să trăiești”. Ceea ce este deprimant e faptul că nu doar oamenii în vârstă sunt afectați de această influență malefică a limbii ruse asupra limbii române, ci și cei tineri, chiar și jurnaliștii.
Și cum să nu fie, dacă, atunci când deschizi televizorul, ai câteva canale în limba română și apoi zeci de canale în limba rusă sau dublate în limba rusă, iar publicațiile de limbă română au tiraj derizoriu, în lipsă de cititori.
Am să mă opresc aici, nu înainte de a constata că la întrebarea “Se poate mai rău?”, de fiecare dată răspunsul, atunci când revin la Chișinău este “Da”, mai ales în condițiile în care șansele de aderare la Uniunea Europeană au devenit iluzorii. Și observați că n-am spus un cuvânt despre viața politică de aici…
Petru Clej
