OPINIE: Când am devenit atât de hain?
Noaptea trecută a fost ultima noapte dinaintea primei judecăți din viața mea. Tradițional, înainte de somnul fiicei mele, eu inventez povești. Nu (doar) pentru că sunt inventiv, ci (mai ales) pentru că am o memorie atăt de proastă, încât uneori trebuie să mă concentrez ca să-mi amintesc cine a mâncat gogoașa. Mai nou, am inventat jocul de-a număratul mașinilor.
Stingem lumina și numărăm mașinile care își trec farurile pe pereții camerei. Pe peretele din stânga sunt ale copilului, din dreapta – ale mele. Câștigă întotdeauna ea, pentru că cifra zece e cea mai mare pe care o știe, respectiv cifre mai mari nu recunoaște. La zece ajunge când are ea chef și când mă aștept eu cel mai puțin. A adormit.
Sub muzica fosăitului domol de copil adormit, am început să îmi imaginez cum o să fie la judecată. Nu știu cum arată judecătorul, dar i-am atribuit o înfățișare de intelectual cărunt, înălțime medie, uscățiv, ochelari cu rama subțire și privire răutăcioasă. Ultima caracteristică imaginară se datorează, probabil, discuției telefonice cu el, dar despre care o să pot scrie numai după ședință.
Tot așa, dintr-un gând în altul, m-am prins la ideea că nu mai țin minte când am devenit atât de hain. Ce s-a întâmplat de am început să urăsc toți ghișeiștii? Cum arăta primul funcționar pe care l-am trimis în mă-sa? De câte ori am stat la vreo coadă fără să-l înjur pe cel din cabinet? A fost oare asta vreodată? Cât de mult și unde anume a greșit Union Fenosa de am decis să-i dau în judecată? Niște întrebări pe care nu mi le pun des pentru că sunt rău și așa e mai simplu. Nu mă rog la nimeni, pe toți îi atac pentru că, vezi dom’le, eu sunt contribuabil și ei îmi sunt datori. În principiu, chiar așa este. Dar… Eu nu vreau să fiu rău. Sincer, eu vreau să fiu bun, pentru că oamenii buni trăiesc mai mult și pe ei îi iubesc nepoții.
Nu știu când a fost primul, dar memoria mea proastă încă mai păstrează cel puțin vreo trei cazuri în care am fost nevoit să umilesc un funcționar, ca să nu mă umilească el pe mine. Poate era mai simplu să iau 141,65 lei de la Union Fenosa si sa las de la mine. Mai simplu – da, dar la asta oare se rezumă omenia? E asta o premiză obligatorie a bunătății și, respectiv, iubirii nepoților? Nu. Mi se pare că nu. Și de asta vreau să mă adresez tuturor ghișeiștilor (îmi cer scuze, dar nu știu alt cuvânt care descrie oamenii de după sticlă, cu ecuson la piept și ora mesei lipită deasupra găurii de spus cuvinte).
Stimați ghișeiști,
Eu sunt sigur că voi toți aveți probleme personale, copii neascultători, vecini nesimțiți, salarii mici, hemoroizi mari, etc. Știu că nu sunt unicul care insistă să fie deservit ca oamenii, nu ca debilii cu sprafkă. Sunt sigur că șefii voștri vă taxează dacă nu îndepliniți un anumit număr de clienți pe zi și de asta nu aveți timp să ne corcoliți. Bănuiesc că nu ați mai fost demult în Costa Rica la odihnă (unde merge șeful în fiecare an). Dar puteți să zâmbiți măcar de formă? Puteți să vă prefaceți o săptămână că vă place serviciul pe care îl aveți? Puteți să vă imaginați într-o zi că toți oamenii pe care i-ați deservit o să pună o lumânare pentru sănătatea Voastră? Puteți măcar o dată să citiți regulamentul propriei instituții cu un dicționar în mână ca să înțelegeți toate cuvintele și să vă dați seama de ce noi, clienții, suntem tot timpul confuzi? Puteți măcar o dată pe săptămână să spuneți “Ia mai dă-le-n mă-sa de reguli! Hai să te ajut, moșule, că vii deja a cincea oară. Matale îți iei indemnizația, da ei s-or lămuri pe urmă, că oricum nu citește nici dracu toate cererile și nu verifică niciun nemernic toate documentele astea.” De fapt, puteți nici să nu zâmbiți, puneți la piept o insignă cu smailic și eu promit să râd singur. Încercați într-o zi, când nu e mare aglomerație, să-i povestiți unui om bun tot ce vă macină. Unui client din fața ghișeului. Nu mie. Unuia care zâmbește! Unuia care încă nu vă urăște. Poate vă stă mai ușor, apoi o să-mi zâmbiți și mie, iar eu o să cred că chiar vă pasă. Dacă voi fi tratat măcar o dată pe săptămână ca un client care contează, s-ar putea să-mi stea rușine că mă port ca un debil cu sprafkă. Dacă simt că voi chiar mă ascultați, s-ar putea să vă ascult și eu. Și atunci poate o să memorizez momentul când am devenit bun.
Azi e prima judecată din viața mea. Prima dată când încerc să umilesc o instituție întreagă. Se pare că devin tot mai rău și mai rău. Sper că judecătorul Sciastlivîi mă va opri, pentru că eu vreau să mă iubească nepoții.
Sursa: Dumitru Marian dumitrum.com
