Eduard Muşuc va primi de la Guvern 120 mii de euro
În cauza Megadat. Com SRL c. Moldovei, la 8.04.2008, CtEDO a pronunţat o hotărâre în care a constatat în unanimitate violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO (protecţia proprietăţii) ca urmare a declarării nevalabile a licenţelor companiei reclamante.
La acea dată, chestiunea privind satisfacţia echitabilă nu era gata pentru decizie şi a fost rezervată pentru o hotărâre separată. Compania reclamantă a pretins EUR 12,512,075 cu titlu de prejudiciu material. Pretenţia s-a bazat pe un plan de afaceri elaborat în anul 2003 pentru Megadat.Com SRL şi pentru Megadat. Com International SRL (nu este reclamant pe această cauză) cu privire la implementarea unor noi tehnologii, cum ar fi televiziunea digitală şi internetul de mare viteză şi o creştere anuală a pieţei de 7-14%. În susţinerea pretenţiilor sale, compania reclamantă a prezentat un raport întocmit de „Estimator-VM”, o agenţie de evaluare
din R. Moldova. Perioada acoperită în raport a fost aprilie 2004 şi iulie 2008.
Compania reclamantă a pretins, de asemenea, EUR 100.000 cu titlu de daune morale şi a
susţinut că societatea împreună cu managerii săi au fost sub o presiune puternică, au fost
supuşi la percheziţii permanente, verificări de către toate organele de drept şi de inspecţie
ale statului. Managerul companiei E. Muşuc, a fost urmărit pentru protestul paşnic
împotriva închiderii ilegale a companiei şi a fost victima unui arest ilegal (a se vedea
Muşuc c. Moldovei, nr. 42440/06, 6 noiembrie 2007.). Compania reclamantă, de asemenea,
a pretins EUR 36,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli, EUR 12.000 din care constituie
reprezentarea sa în faţa Curţii, iar restul reprezintă suma plătită agenţiei de evaluare şi
estimare „Estimator-VM”.
Guvernul a contestat sumele pretinse de către compania reclamantă şi a susţinut, în
primul rând, că Megadat.com International nu a avut calitatea de reclamant în această
cauză şi că orice informaţie cu privire la perspectivele acestea de afaceri este irelevantă.
Mai mult decât atât, Guvernul a susţinut că implementarea a oricărei noi tehnologii de
tipul celor menţionate în planul de afaceri prezentat de către compania reclamantă ar
necesita noi licenţe. Nu se ştie cât timp ar fi luat obţinerea a unor atare licenţe şi dacă
compania reclamantă totuşi le-ar fi obţinut. Potrivit Guvernului, planul de afaceri s-
a bazat pe presupunerea că nu ar fi existat nici o concurenţă pe piaţă. Mai mult decât
atât, Guvernul a susţinut că, după retragerea licenţelor sale în octombrie 2003, compania reclamantă ar fi putut să se adreseze repetate în vederea obţinerii unor noi licenţe după
şase luni. În consecinţă, orice venit pierdut trebuie să fie calculat numai pentru o perioadă
de şase luni, plus cincisprezece zile necesare pentru îndeplinirea formalităţilor. Faptul
că compania reclamantă nu a diminuat pierderile prin adresarea repetată de eliberare a
unor noi licenţe, după şase luni, nu poate fi imputată Guvernului. În orice caz, calculul nu
trebuia să depăşească luna aprilie 2007, dată la care licenţele companiei reclamante urmau
să expire.
La 19 august 2010, după eşuarea încheierii unui acord de reglementare amiabilă cu compania reclamantă, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declaraţie unilaterală în vederea soluţionării chestiunii de satisfacţie echitabilă. Guvernul s-a obligat să plătească companiei reclamante EUR 120,000 pentru a acoperi orice prejudiciu, precum şi EUR 10.000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Printr-o scrisoare din 7 octombrie 2010 reprezentantul companiei reclamante şi-a exprimat opinia că suma menţionată în declaraţia unilaterală a Guvernului este inacceptabil de mică şi a solicitat Curţii să respingă propunerea Guvernului. Examinând prezenta cauză, Curtea a obţinut informaţii de la părţi privind profitul net după impozitare al companiei reclamante pe parcursul ultimilor trei ani de activitate.
Potrivit informaţiilor prezentate de către părţi se pare că în anul 2001, compania reclamantă a suferit o pierdere de EUR 317,922. În anul 2002, profitul net a fost de EUR 145,680, iar în 2003 a fost de EUR 202,706.
Pe baza cifrelor de mai sus şi a observaţiilor formulate de către compania reclamantă,
Curtea a notat că cea mai mare parte a pierderilor sale pecuniare pretinse nu provin dintr-
o activitate existentă, şi anume, din activitatea acesteia până la retragerea licenţei, dar
din nişte planuri care nu au mers mai departe decât o anticipare. În particular, se pare că
compania reclamantă nu a întreprins careva paşi în vederea implementării planului de
afaceri din anul 2003.
Curtea este de acord cu afirmaţiile Guvernului conform cărora compania reclamantă ar
fi avut nevoie de noi licenţe pentru implementarea planului său de afaceri şi că există un
grad mare de speculaţie în orice încercare de a prezice cât timp ar fi luat pentru obţinerea
acestor licenţe şi dacă în genere le-ar obţinut. În astfel de circumstanţe, şi lăsând la o parte
faptul că pretenţiile companiei reclamante se referă, de asemenea, la o entitate de afaceri
care nu are calitatea de reclamant în prezenta cauză, Curtea nu este convinsă că venitul
anticipat al companiei reclamante a întrunit elementele suficiente pentru a fi considerat un
interes legal protejat de o certitudine suficientă, astfel încât să fie compensabil.
Curtea a examinat, de asemenea, pretenţiile companiei reclamante în ceea ce priveşte
cuantumul prejudiciului moral şi a costurilor şi cheltuielilor prin prisma jurisprudenţei sale
şi le consideră a fi excesive (a se vedea Oferta Plus SRL c. Moldovei (satisfacţie echitabilă),
nr. 14385 / 04,12 februarie 2008, şi Dacia SRL c. Moldovei (satisfacţie echitabilă), nr. 3052/
04, 24 februarie 2009).
Având în vedere suma compensaţiei propuse din declaraţia unilaterală a Guvernului,
Curtea a considerat că nu mai este justificată continuarea examinării cererii şi a scos-o de
pe rol.
Comunicat „Juristii pentru Drepturile Omului”
