Dragobetele – sărbătoarea dragostei la români
Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, are la origini obiceiuri şi datini străvechi ale poporului nostru, se sărbătoreşte la 24 februarie. În această zi oamenii sărbătoresc, fac doar ordine prin case şi aşteaptă oaspeţi, deoarece se crede că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat. Zeul iubirii în mitologia română, Dragobete, este considerat a fi fiul Babei Dochia, fiind numit şi Cap de Primăvară, Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor. Dragobete este descris ca un tânăr voinic, frumos şi foarte iubitor. În popor se crede că numele Dragobete înseamnă a iubi, a fi îndrăgostit şi a fi beat de dragoste. Dragobete este zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. De ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet.
De Dragobete se credea că se logodesc păsările cerului. E perioada când toate animalele, sălbatice sau domestice, intră în perioada ritului de primăvară. Toată natura se pregăteşte să renască. Sărbătoarea simbolică a logodirii păsărilor s-a extins simbolic şi la oameni. În această zi, satele răsunau de veselie. În popor se spunea că cine sărbătoreşte Dragobetele este ferit de boli, îndeosebi de febră, şi că Dragobete îi ajută pe gospodari să aibă un an bun şi cu belşug în toate.
Distinsul folclorist şi etnograf român Simion Florea Marian scria la 1898 în studiul său etnografic Sărbătorile la români, reeditat la Bucureşti în 1994 (P. 237): „Băieţii şi fetele au deci credinţa nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum, zic ei, ca să fie îndrăgostiţi tot timpul anului. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un băiat şi viceversa”.
Dacă timpul era frumos, dimineaţa, flăcăii şi fetele mari, îmbrăcaţi de sărbătoare, se adunau în grupuri şi plecau să caute prin păduri şi prin lunci primele flori de primăvară. Fetele culegeau flori, pe care le puneau la icoane şi le foloseau apoi, pe parcursul anului, la diverse farmece de dragoste. Flăcăii adunau vreascuri şi făceau un foc, unde era voie bună şi glumeau, fireşte, pe seama simpatiilor sau antipatiilor dintre băieţi şi fete. Pe la prânz, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit în majoritatea localităţilor româneşti zburătorire sau zburătoritul fetelor şi al băieţilor, atrăgând astfel după sine câte un băiat, şi nu pe unul oarecare, ci pe acel care îi plăcea. Flăcăul ajungând-o îi fura, după obicei, o sărutare în văzul tuturor. De aici şi celebra zicală: „Dragobetele sărută fetele!”. Sărutul semnifica legământul lor de dragoste şi tinerii se socoteau logodiţi pentru un an de zile. Deseori, aceste logodne erau urmate de logodne adevărate. Părinţii, aflând despre logodnele din această zi, puteau fi mulţumiţi sau nemulţumiţi, însă declararea publică a iubirii tinerilor era respectată. Dacă era vreme urâtă, fetele şi flăcăii se strângeau prin case pe la prieteni şi rude, unde sărbătoreau împreună. Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişari, sărutari frăţeşti şi jurământ de prietenie. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni.
Sunt multe datine şi credinţe populare legate de această frumoasă sărbătoare. Se crede că de Dragobete păsările sedentare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările, care nu reuşeau să se împerecheze de Dragobete rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Gospodinele în această zi, hrănind păsările domestice, aveau grijă şi de păsările cerului, aruncând pentru ele pe acoperişurile caselor boabe de mei, orz, grâu, secară. De Dragobete nu se tăiau păsările domestice şi nu se vânau cele sălbatice, aceste restricţii urmăreau să nu se tulbure împerecherile.
Fetele mari şi nevestele tinere de cu seară aduceau în case rămăşiţe de zăpadă netopită, numită în popor zăpada zânelor. Cu o parte din apa obţinută prin topirea ei, se spălau în dimineaţa de Dragobete, pentru a fi mai frumoase, mai drăgostoase şi iubite tot anul, cealaltă parte era folosită pe parcursul întregului an pentru diferite descântece şi farmece de dragoste.
Fiecare avea grijă ca în această zi să nu fie singur, să fie alături de perechea dragă, de persoanele iubite. Femeile obişnuiau să atingă pe neobservate un bărbat necunoscut, pentru a fi drăgostoase tot anul.
În ziua de Dragobete nu se lucrează, fiind pericol de lovituri, de friguri, de defect de vorbire (să nu ciripească sau să sâsâie ca păsările) ş. a. Folcloristul Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea sa Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele. (Bucureşti, 1909, p. 37), scria: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi …”. De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”. Chiar dacă se crede că mai pedepseşte pe cineva din când în când, pentru unele greşeli, oricum se consideră că Dragobetele este patronul dragostei, ocrotitorul şi purtătorul de noroc tuturor îndrăgostiţilor şi a tinerilor.
Dragobetele este sărbătoarea dragostei pentru românii de pretutindeni, reprezentând cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului nostru. Regretabil însă că foarte mulţi i-au uitat semnificaţia şi au substituit-o cu sărbătoarea vecinilor noştri occidentali, aceea a Sfântului Valentin sărbătorită cu fast la 14 februarie, ce nu are nici o înrudire cu mitologia populară română. Ne bucură faptul că în ultimii ani a sporit interesul pentru datinile şi tradiţiile populare naţionale şi Dragobetele revine acasă, pe plaiurile noastre mioritice, aducând dragostea în casă şi în suflet.
Raisa Vasilache
