CURENTUL: 23 august 1944, între polemici şi controverse
Ca-n fiecare an, de după revoluţia din decembrie 1989, comemorarea zilei de 23 august stârneşte polemici şi controverse doar în breasla istoricilor pasionaţi de istoria celui de-al Doilea Război Mondial întrucât societatea românească s-a îndepărtat de istorie. Acest episod cu adevărat dramatic din istoria naţională a devenit marginal, fiind consemnat doar în manualele de istorie drept „ziua în care România s-a desprins de Germania Nazistă, alăturându-se Coaliţiei Naţiunilor Unite, întorcând astfel armele împotriva vechiului aliat”.
Pentru a vedea astăzi ce mai reprezintă 23 august 1944, când arhivele şi lucrările de specialitate publicate în Occident sunt accesibile istoricilor în sensul în care istoria nu mai este ideologizată, trebuie mai întâi să punctăm interpretarea acestui eveniment pe care regimul politic instaurat după august 1944 l-a valorizat pentru propria legitimare, în funcţie de etapele parcurse, astfel că la început a fost socotit „o lovitură de Palat”, pornindu-se de la rolul fostului suveran Mihai I în arestarea mareşalului Antonescu şi a principalului său colaborator, Mihai Antonescu. Mai apoi s-a transformat în „lovitură de stat” organizată de rege cu sprijinul Armatei şi al liderilor PNŢ, PNL, PSD şi PCdR (n.r. – la 20 iunie 1944 s-au coalizat în Blocul Naţional Democrat), pentru ca pe parcursul comunizării României, comuniştii să-şi atribuie fraudulos toate meritele realizării cu succes ale acestui act. Potrivit istoriografiei oficiale de după 30 decembrie 1947 (n.r. – ziua când România a devenit Republică Populară): „acţiunea militară în vederea loviturii de stat de la 23 August 1944 fusese pregătită de către o comisie de generali şi ofiţeri superiori, partidul nostru fiind singurul care a participat”. La 22 august 1949, „lovitura de stat” se transformase radical în „actul de la 23 August 1944, pregătit şi înfăptuit de către Partidul Comunist Român”, semnificaţia acestei zile amplificându-se ulterior, astfel încât a fost decretată „ziua eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, ziua doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forţele patriotice conduse de partid, cea mai mare sărbătoare naţională a poporului nostru”. După moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu, 23 august devine ziua „insurecţiei armate antifasciste, de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”. După momentul revoluţiei din decembrie 1989, ziua de 23 august 1944 a căpătat o abordare controversată a diferiţilor actori ai scenei politice şi publice: monarhişti – care i-au exacerbat rolul fostului suveran Mihai I în organizarea loviturii de stat şi, implicit, în alăturarea României în război alături de Coaliţia Naţiunilor Unite, fapt care a salvat ţara de la catastrofa generală – şi antonescieni, care au calificat decizia suveranului ca act de trădare naţională ce a aruncat România în braţele lui Stalin.
Situaţia factorilor decizionali în preajma zilei decisive
Înainte de a fi într-o tabără sau alta, să vedem situaţia concretă a factorilor implicaţi în realizarea acestui act, în ziua destinului de miercuri, 23 August 1944, după cum caracteriza acest eveniment academicianul Dinu C. Giurescu (n.r. – a se vedea mai pe larg lucrarea „România în al Doilea Război Mondial”, Editura ALL, Istoric, Bucureşti, 1998, p. 224-230). Situaţia militară: Frontul germano-român din Moldova fusese rupt pe o lungime de circa 140 km, pe aliniamentul Paşcani-Chişinău, astfel încât Frontul 2 Ucrainean se apropia vertiginos de Bârlad. Frontul de pe Nistru fusese de asemenea spart la nord de Tighina până la Marea Neagră, în timp ce trupele Frontului 3 Ucrainean pătrunseseră 90 km între Leova şi Taraclia. În ceea ce priveşte armata română de pe front, 6 divizii – pe aliniamentul Iaşi-Chişinău-Nistru – aveau mari pierderi şi erau încercuite. Alte 9 se retrăgeau spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, iar 10 mari unităţi din cadrul Armatei a IV-a se menţineau între Siret-Linia Carpaţilor. În acest context, mareşalul Antonescu nu era decis să semneze armistiţiul condiţionat de învingător şi urma ca pe 24 august să fie pe linia frontului. Mihai Antonescu era dispus să semneze la Ankara un armistiţiu pe 22 august, dar a ezitat. Pe de altă parte, opoziţia PNŢ-PNL-PCdR-PSD căzuse de acord să înlăture urgent guvernul Antonescu încă de pe 20 iunie 1944, când s-a parafat crearea Blocului Naţional Democrat. Liderii PCdR care se mai aflau în libertate conduceau activităţi ilegale de sabotaj, în timp ce Lucreţiu Pătrăşcanu stabilise contacte directe cu Palatul. În schimb, eşaloanele superioare din armată, începând cu noiembrie-decembrie 1942 (n.r. – bătălia de la Stalingrad) înţeleseseră că războiul este pierdut, dar executau ordinele pentru că nu puteau să ia decizii politice. Practic, fără sprijinul unei părţi considerabile a ofiţerilor de comandă ai Armatei, regele Mihai I nu putea să-şi asume răspunderea pentru a ordona încetarea luptelor cu Armata Roşie, acceptarea armistiţiului şi cooperarea cu armata sovietică. În acest sens, academicianul Dinu C. Giurescu aduce ca argument convorbirile telefonice din după-amiaza zilei de 23 august 1944 cu comandanţii de pe front a generalului Sănătescu, care arată faptul că o parte însemnată a corpului de comandă a Armatei dorea îndepărtarea politică a mareşalului Antonescu. Pe de altă parte, după demiterea mareşalului şi a regimului instaurat la 5-6 septembrie 1940, armata şi administraţia au îndeplinit fără defecţiuni ordinul suveranului de a înceta integral lupta pe frontul de Est şi de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste. Astfel că meritul exclusiv al executării acestei operaţiuni îl are armata, care a îndeplinit cu succes misiunea încredinţată. Dacă nu ar fi fost 23 august 1944, se mai putea rezista pe linia Focşani-Nămoloasa-Brăila o perioadă de circa 6 luni, după care trupele sovietice ar fi înaintat prin Câmpia Română şi, astfel, întreg teritoriul ţării ar fi fost un câmp de război, iar condiţiile capitulării ar fi fost mai drastice. La rândul său, istoricul militar Constantin Corneanu lansează – în lucrarea „Sub povara marilor decizii”, Editura Scripta, Bucureşti, 2007 – o întrebare pertinentă asupra actului de la 23 august 1944, în contextul în care trupele române şi germane ar fi rezistat încă 6 luni pe aliniamentul Carpaţilor, în ciuda înţelegerilor secrete făcute între cei trei „mari” la Conferinţa de la Yalta. Potrivit acestui istoric, conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de front, trădarea, incapacitatea de comandă au dus la pierderea bătăliei pentru Armistiţiu din Moldova (19-23 august 1944), oferind liderilor sovietici un avantaj geopolitic nesperat care a favorizat înaintarea spre Sud-Estul Europei şi, implicit, a dus la instaurarea regimurilor de democraţie populară.
Greşelile fostului suveran Mihai I
Înainte de a vedea inexactităţile regelui după seara de 23 august 1944, trebuie să prezentăm mai întâi raporturile cu generalul Ion Antonescu, în baza decretului regal din 6 septembrie 1940, când tânărul Mihai este uns rege în urma abdicării lui Carol al II-lea. Astfel, acesta era capul oştirii, avea dreptul de a bate monedă, de a numi premierul, de a graţia, în timp ce Antonescu exercita celelalte puteri ale statului, din postura de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Până la marea bătălie de la Stalingrad, mareşalul nu-l implicase direct pe rege în treburile frontului întrucât nu dorea să implice Monarhia în războiului pe care şi-l asumase direct alături de Germania nazistă. În 1943, generalul Constantin Sănătescu a luat decizia, potrivit jurnalului său, să-l implice direct pe rege în chestiunile militare asupra cărora nu avea ştiinţa necesară. Practic, într-un singur an, până la momentul de la 23 august 1944, este greu de crezut că regele a putut învăţa totul din mers, astfel încât soluţia ieşirii din război s-a făcut lamentabil, cu consecinţe grave pentru armata română, aşa încât între 24 august şi 12 septembrie 1944, sovieticii au luat circa 140.000 de prizioneri, în lipsa unui acord scris cu Aliaţii. Pe de altă parte, armata română a fost prinsă ca într-un cleşte între ruşi şi foştii aliaţi germani. Întrebarea de bun-simţ ar fi: unde a fost strategia regelui, din postura de Cap al Oştirii? Potrivit istoricului Ioan Scurtu, în interviul acordat „Revistei de Istorie Militară” în august 2009 (n.r. – a se vedea http://www.mapn.ro/diepa/ispaim/files/rim_3-4_2009.pdf), „Actul său de curaj a fost umbrit de lipsa de pregătire politico-diplomatică, de starea de confuzie creată în armată”. „Plecarea sa din Bucureşti, după câteva ore de la arestarea lui Antonescu, a mărit starea de haos, în condiţiile în care Guvernul nu era constituit (cei mai mulţi nici nu ştiau că au fost numiţi miniştri). Un rege activ şi responsabil ar fi fost prezent şi dinamic în acele zile dramatice pentru soarta românească. Armata a executat ordinul, venit de la rege, prin proclamaţia difuzată în seara zilei de 23 august. Comandanţii au făcut «ce au putut», aflându-se la mijloc, între armata germană şi cea sovietică, dar se vede că au putut prea puţin, în condiţiile în care au pierdut atâţia oameni (prizonieri). Totuşi, desprinderea din flancul german, deplasarea pe noile poziţii şi începerea luptei pentru eliberarea Capitalei şi a întregului teritoriu naţional se cuvin a fi apreciate”, conchidea Ioan Scurtu.
Sebastian Rusu, curentul.ro
