Sunt o personalitate, nu o dizabilitate

În R. Moldova persoanele cu dizabilităţi intelectuale nu sunt angajate în câmpul muncii şi nu sunt deloc pregătite pentru o viaţă independentă. Atunci când rămân singure, acestea au doar două soluţii pentru supravieţuire: să rămână în grija rudelor sau să fie plasate într-o pensiune de tip închis. Deşi autorităţile susţin că au pregătite locuinţe pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale, numărul acestora îl depăşeşte pe cel al locuinţelor, iar părinţii îşi fac griji pentru viitorul copiilor lor.

Persoanele cu dizabilităţi fizice, în funcţie de gravitatea situaţiei lor, sunt pregătite totuşi să ducă o viaţă independentă. Unele studiază şi o specialitate, având posibilitatea să se angajeze mai târziu în câmpul muncii. Persoanelor cu dizabilităţi intelectuale însă nu li se oferă o astfel de şansă, iar odată cu trecerea în nefiinţă a rudelor acestora, soarta lor rămâne incertă.

Mi-au spus s-o las, că n-o să trăiască mai mult de 1 an şi 2 luni

Mariana Minciună are 28 de ani şi s-a născut cu Sindromul Down. Boala însă n-a fost depistată la naştere, ci câteva luni mai târziu. Tot atunci mamei acesteia i s-a propus să-şi abandoneze fiica. Elena Minciună, mama Marianei, îşi aminteşte cu groază acel moment: „Mi-au spus s-o las, că n-o să trăiască mai mult de 1 an şi 2 luni. Fetiţa avea patru luni când am aflat că este bolnavă de inimă şi are Down. Până atunci nimeni nu mi-a spus nimic. Când era mică, n-avea pe faţă niciun semn de Down”. Mai târziu, pe partea dreaptă a feţei, au apărut primele simptome ale acestei maladii.

Elena însă n-a renunţat la fiica sa. Ascultând verdictul, ea şi-a luat copila acasă şi a îngrijit-o aşa cum poate face doar o mamă, învăţând-o să aibă grijă de gospodărie, lucru pe care Mariana îl face cu multă afecţiune. Drept răsplată, vietăţile din jurul casei îi înţeleg fiecare gest, fiecare sunet, fiecare ezitare. Elena se laudă că fetiţa ei ştie „să strângă patul, să strângă masa după mâncare. Nu se murdăreşte când mănâncă. Ştie cum trebuie curăţaţi cartofii, ceapa”. Datorită deprinderilor pe care i le-a format, ca mamă, Elena este sigură că Mariana nu va rămâne singură atunci când ea nu va mai fi în viaţă: „Am să las toată averea unui nepot şi ea va fi pe lângă acel nepot şi-l va ajuta în gospodărie”.

Pentru a-i oferi mai multă comunicare fiicei sale, Elena, deşi stabilită cu traiul de mai mulţi ani în s. Bogzeşti, a fost nevoită să revină în satul natal, Cioc-Maidan, deoarece aici funcţionează un centru destinat persoanelor cu nevoi speciale. Angajaţii centrului îşi amintesc că atunci când a venit la ei pentru prima dată, Mariana se ţinea la distanţă de ceilalţi, pentru că nu ştia cum să se comporte, nu era obişnuită să comunice cu semenii. Cu timpul, însă, lucrurile au evoluat în bine. Maria Culciu, directorul Centrului „Speranţa” din s. Cioc-Maidan, r. Comrat, spune că iniţial „fata era cam sălbăticuţă. Nu exista un dialog, dar, puţin câte puţin, am început să ne-nţelegem. A învăţat să comunice şi cu alţi copii”.

Punctualitatea ar putea fi utilizată în folosul societăţii

Ludmila Andreiciuc, directorul Asociaţiei „Speranţă şi sănătate”, or. Chişinău, s-a gândit la crearea unui centru pe care ar putea să-l frecventeze persoanele cu dizabilităţi intelectuale atunci când fiul ei, atingând o anumită vârstă, nu mai avea unde să se ducă, fiind refuzat peste tot, iar ea nu mai putea să muncească, deoarece fiul necesită îngrijiri permanente: „M-am gândit că, pentru a-i mai da ceva, e nevoie de specialişti care să lucreze cu el, nu doar de mamă. E nevoie de un colectiv, pentru că el n-a comunicat anterior cu nimeni. Trebuie să fie integrat în societate”.

Alexandru, fiul Ludmilei, are 34 de ani şi mărturiseşte că este fericit la centru, pentru că aici şi-a găsit prieteni, alături de care se implică în diverse activităţi: „Ne ocupăm cu ceramica, facem rame, desenăm, jucăm cărţi, şah, tenis, ba chiar avem şi minge de fotbal şi de volei”. Ludmila Andreiciuc subliniază că o bună parte dintre aceste persoane ar putea însuşi o profesie, pentru ca mai târziu să obţină şi un ban, ceea ce le-ar da posibilitatea să aibă o viaţă independentă în viitor: „Unii sunt foarte punctuali. Deşi îşi petrec timpul doar ziua la centru, iar acasă înnoptează, sunt câteva persoane care nu întârzie niciodată, care vin aici cum ar veni la serviciu. Această punctualitate şi meticulozitate ar putea fi utilizată atât în folosul lor, cât şi al societăţii”.

Autorităţile afirmă că sunt pe cale de a lua măsuri în acest sens, pentru ca persoanele cu dizabilităţi să poată fi angajate în câmpul muncii. Vasile Cuşcă, şeful Direcţiei Politici de Protecţie Socială a Persoanelor cu Dizabilităţi, susţine că în proiectul de lege care urmează a fi publicat în timpul apropiat în Monitorul Oficial privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi „este o prevedere conform căreia acei angajatori care au 20 şi mai mulţi angajaţi la o instituţie, întreprindere, organizaţie vor fi obligaţi să angajeze persoane cu dizabilităţi, astfel încât numărul acestora să constituie 5% din numărul tuturor angajaţilor”, însă nici aici nu se specifică să fie angajate şi persoanele cu dizabilităţi intelectuale.

Oricine este important, în pofida tuturor aparenţelor

Atunci când Tadia Farah (Liban) a născut, medicii au înţeles imediat că bebeluşul suferă de Sindromul Down şi, iniţial, n-au vrut să-i arate copilul, intenţionând să-l plaseze într-o instituţie pentu copii cu nevoi speciale. Tadia însă a cerut să-şi vadă fetiţa, pe care a şi luat-o acasă. Mia are 30 de ani şi le este recunoscătoare părinţilor pentru susţinere şi înţelegere: „Mama a fost profesoara mea. Ea m-a învăţat tot ce cunosc. Însă, pe de altă parte, şi eu am învăţat-o foarte multe”.  Acelaşi lucru îl mărturiseşte şi Tadia: „În primul rând, am învăţat să mă uit la ea ca la o personalitate. Am înţeles că fiecare persoană este importantă, în pofida tuturor aparenţelor”.

Sally Souraya, persoană de suport pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale, subliniază faptul că acestor oameni nu trebuie să li se impună părerile altora. Ei îşi au propriile opinii şi trebuie încurajaţi să-şi exprime dorinţele, ceea ce-i va ajuta să găsească şi soluţii pentru anumite probleme. În prezent, Sally încearcă s-o ajute pe Mia să găsească un serviciu, ţinând cont de capacităţile acesteia. La vârsta de 15 ani, Mia a descoperit pictura, în care se regăseşte în totalitate, şi ar dori mult ca serviciul ei să fie anume în acest domeniu. Mai mult, ea visează la propria sa expoziţie, pe care o va realiza în viitorul apropiat.

Tadia Farah, mama Miei, accentuează ideea că persoanele cu dizabilităţi intelectuale nu sunt bolnave şi nu aşteaptă mila nimănui: „Societatea ar trebui să depăşească această abordare, fiindcă aceşti oameni sunt capabili de foarte multe lucruri, ca şi ceilalţi, şi nu trebuie excluşi din comunitate din cauza unor stereotipuri”. Mia ştie bine ce-şi doreşte: să studieze, să fie independentă, dar, mai ales, fericită: „Noi nu avem nevoie de altcineva care să vorbească în numele nostru. O putem face noi înşişi. Dizabilitatea mea este o parte din mine, dar aceasta nu mă reprezintă în totalitate, pentru că eu sunt o personalitate, şi nu o dizabilitate”.

Olga BULAT