Fără ajutor: sindromul de stres post-traumatic la veteranii conflictului de pe Nistru

Conflictul armat din 1992, regiunea transnistreană a R. Moldova: un militar se trezește cu propriul copil lângă el, pe linia întâi, altul – poartă  mereu arma cu sine, ca să se poată sinucide, dacă va fi luat ostatic, iar al treilea e obișnuit să fie mereu în război, pentru că așa îi cere meseria. 27 de ani mai târziu, toți trei se întreabă pentru ce au luptat. Singurele lucruri cu care au rămas de acolo, pe lângă dezamăgire, sunt rănile fizice și, mai ales, cele psihice. 

ZdG a discutat cu participanții la războiul de pe Nistru din 1992, așa cum insistă ei să fie numit acel eveniment, despre traumele lor care au rămas nevăzute. Și asta pentru că statul R. Moldova nu le-a oferit niciun fel de suport psihologic. 

Glonțul de rezervă 

„Somnul meu nu-i liniștit, că asta nu se uită”, începe veteranul Victor Patrașcu. „Apoi, noi nu suntem în Europa, să avem psihologul nostru…”, adaugă el. Pe lângă calm, Patrașcu a lăsat pe câmpul de luptă și o parte din mâna lui, după ce tancul în care se afla a fost cuprins de flăcări. 

Altfel, în 1992, avea doi copii și lucra mecanizator. A răspuns atunci la apelul președintelui și a mers ca voluntar pe Nistru. Afirmă că era pregătit să meargă la război, că știa la ce se duce și că dacă ar fi trebuit să moară, ar fi făcut-o. Își amintește despre camarazii lui că erau viteji și curajoși, până nu vedeau pe unul de-al lor rănit. Atunci, îi treceau fiori reci pe șira spinării. 

„La mine, glontele era mereu înăuntrul armei. În caz de ceva, am luat și m-am împușcat. Ceilalți căutau în mod special să ia ostatici de la poliția specială”, susține Patrașcu. 

Potrivit psihiatrului Vadim Aftene, persoanele care au trecut printr-un eveniment de anvergură catastrofică, care le-a pus viața în pericol, sau martorii unor asemenea evenimente, pot căpăta sindromul de stres post-traumatic. Acesta se manifestă la câteva luni după evenimentul respectiv. 

„Simptomele sunt gândurile și amintirile persistente, bruște, acele flashback-uri legate de catastrofă sau accident. Pe acest fundal, apare amorțirea afectivă și tulburările de somn, cu coșmaruri nocturne. Tot acest complex simptomatic, activează persoana atât la nivel psihic, cât și somatic. Anxietatea și tristețea îl țin într-un fel de tonus extenuat, iar persoana respectivă se consumă”, explică Aftene. 

Pentru Victor Patrașcu, războiul s-a încheiat cu un leșin. L-au strâns de pe câmp plin de sânge. Ulterior, a stat doi ani la spital. După circa 13 operații, s-a întors la serviciu. Azi, lucrează paznic, ca să-și poată întreține familia. Spune că, după toate prin câte a trecut, e mai aspru cu propriii copii și chiar cu nepoții, dar crede că va veni timpul și îi vor fi recunoscători pentru lecțiile de disciplină. 

„La moldoveni, psihologul e un pahar de vin, o coborâre în beci”

Andrei Covrig se afla la Brest când a aflat despre conflictul din regiunea transnistreană. Îndeplinea atunci funcția de locțiitor comandant de regiment într-o unitate din districtul militar belorus. A venit în R. Moldova în aprilie 1992 și spune că știa la ce se întoarce. Pe 15 mai 1992, a fost trimis pe poziții la brigada de rachete antiaeriene. Sarcina acesteia era protecția trupelor terestre de avioanele separatiștilor. A doua oară, a fost trimis la Tighina, șef a zece posturi de militari. Aici, sarcina era să nu permită transportul de armament și efectiv în zonă. 

„Fiind militar de carieră, știam la ce mă duc. Militarul nu-și alege războiul. El a primit ordin și trebuie să-l îndeplinească. Mai apoi abia reflectă la ce s-a petrecut, de fapt. Azi, când îmi aduc aminte de acele focuri deschise asupra oamenilor noștri, inclusiv la sediul de poliție, mă întreb cum rezistau ei oare atacurilor”, povestește Covrig. 

Adaugă că în război, fiecare participant – soldat, ofițer, comandant de pluton, comandant de echipă, militar în termen sau pușcaș de rând are propria luptă. „Fix așa de diferită e și viața după 92 pentru fiecare din ei. S-au aranjat cum au putut. Noi, la capitolul fierărie, medalii, stăm foarte bine. Dar, în rest, e trist”, crede militarul. 

Consideră că e imposibil pentru oricare dintre oamenii ce au fost pe poziții în 1992 să uite ce s-a produs acolo. „Dacă ai avut și o traumă, o rană, nu uiți niciodată, că o porți cu tine. Plus, dacă ai văzut atunci când colegul tău a fost rănit, împușcat, tot nu uiți niciodată lucrul acesta”, indică el. 

Susține că reabilitarea din punct de vedere psihologic a venit de la sine. A doua zi după ce a venit de la Tighina, era la brigadă, iar grijile de acolo – 3300 de militari în subordine și 25 de obiecte strategice plasate pe teritoriul R. Moldova – nu lăsau timp pentru altceva. „Noi nu ne gândeam la stres, noi trebuia să ne facem munca și am făcut-o. Reabilitarea mergea desinestătător. Știți, pentru moldoveni, psihologul e un pahar de vin, o coborâre în beci”, zâmbește bărbatul.

Specialistul Vadim Aftene punctează că în R. Moldova a devenit tradiție ca evenimentele stresante să fie „tratate” cu alcool, iar mai nou, cu etnobotanice. „Toate acestea se folosesc pentru relaxare și uitarea evenimentelor respective, însă acestea ajută pentru moment, dar cu timpul, agravează situația”, atenționează Aftene. 

„Moartea unui om nu o poți repara cu nimic”

Anatol Croitoru își amintește întâi de cum a trecut la Criuleni (localitate din partea dreaptă a Nistrului, R. Moldova, n.r.) să ceară ajutor, pentru că localnicii nu puteau merge cu bâtele și hârlețul contra automatelor. „Noi nu eram pregătiți de război. Noi am văzut că lumea e speriată și am zis că nu ne dăm la o parte. Tot ce înțelegeam atunci era că am putea fi independenți”, afirmă el. 

Despre acele zile, mai spune Croitoru, ar fi multe lucruri de povestit. Și toate dureroase. Își aduce aminte despre cum stăteau familiile ascunse prin beciuri, despre cum băiatul lui a venit până la prima linie, cu o geantă, să-i aducă din bordei un capăt de slănină și pâine. „Nici nu știu când am ajuns cu el înapoi acasă. Copiii erau curioși, ei nu știau de frică. Dar, dacă stai să te gândești, asta e teribil. Astăzi, și ei îmi zic că degeaba am luptat”, oftează bărbatul. 

Croitoru enumeră că a pierdut în regiunea transnistreană, în acel 1992, camarazi, prieteni și consăteni. Spune că aceasta, pentru el, este cea mai mare suferință. „Clar că la război nu capeți sănătate, la câtă frică e acolo, la câte lucruri groaznice sunt. Dar, iată, moartea unui om nu o poți repara cu nimic. Și au fost multe morți aiurea acolo…”, subliniază bărbatul. 

După 27 de ani, „cauza pentru care am luptat atunci e încă arestată”, consideră el. „Bine că noi am păzit hotarul, am păzit țara asta, ca acești miniștri mai tineri să poată învăța și să elaboreze acum legi care să nu ne ajute în vreun fel. Am luptat, dar am rămas neluați în seamă de nimeni”, conchide veteranul. 

Conflictul de pe Nistru din 1992 s-a soldat cu aproximativ 1000 morți și 4500 răniți de ambele părți. Psihiatrul Vadim Aftene susține că acordarea unui ajutor psihologic participanților la război, la 27 de ani după eveniment, e foarte dificilă. În același context, specialistul subliniază că sindromul de stres post-traumatic se manifestă diferit la persoanele care au trecut prin evenimente marcante, în dependență de episod, de intensitatea episodului, de constituția somatică și psihologică a individului respectiv.




Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *