Te rog, mamă, rămâi!

Mamă. E atât de grea ziua și mai ales noaptea în care pleci. E atât de mare durerea, dezamăgirea și tristețea din pieptul meu. E mai mare decât mine, mamă. Mai mare decât casa, decât țara noastră și decât țara în care pleci. Mai mare decât lumea întreagă. Când tu pleci de lângă mine, mamă, nimic nu mă mai bucură, nimic nu mai e frumos sau gustos, vesel sau plăcut. Uneori stau lipită de perete câteva zile și plâng. Nu mănânc, nu mă duc la școală, nici măcar nu mă urc în pat ca să dorm. Adorm acolo, tot lângă perete, ca să simt măcar pe cineva în spatele meu. Să știu că am de cine mă sprijini.

De fiecare dată sper, mamă, că atunci când te implor, te rog, îți scriu și te sun încontinuu, până când telefonul tău nu mai poate fi apelat, tot sper că, de data asta, te vei întoarce. Îți promit că o să fiu cel mai exemplar copil, îți spun că nu am nevoie de nimic pe lumea asta, nici de haine, nici de telefoane, nici de jucării. Te vreau pe tine acasă, mamă. Tu îmi spui că trebuie să pleci, că nu poți să rămâi, că avem nevoie de bani… Dar mie îmi trebuiești tu, mamă. Nu-mi trebuiesc bani.

Plâng și te implor cu cele mai grele cuvinte pe care le găsesc, să stai lângă mine, să rămâi. Te rog, mamă, vreau să vin acasă și tu să-mi deschizi ușa, vreau să gust din mâncarea pe care o gătești tu pentru mine, vreau să fii lângă mine de ziua mea, ca să te pot cuprinde plină de recunoștință pentru faptul că mi-ai dat viață. Te rog, mamă, rămâi!

De fiecare dată sper că așa, sunând și implorând, într-o zi, vei coborî din autobuzul care te duce departe și vei spune: „Da’ mama cioarei de bani și de străinătate, rămân acasă!”. Cât de fericită aș fi! M-aș simți și eu a cuiva, mamă, aș simți că își aparțin. Că am la cine și unde trage, că are cine mă proteja de rele. Atât de multe ori am visat închizând ochii, că eu stau plângând lângă peretele meu, care m-a sprijinit de-atâtea ori, iar tu deschizi ușa și intri în casă, mă cuprinzi și aici dorul și durerea mea iau sfârșit.

Cât de pustiu e fără tine, mamă. Îți cuprind hainele și plâng. Ele miros a tine și eu nu vreau să uit acest miros. Când seara mă culc în pat, alături de mine întind o rochie de-a ta și îmi închipui că mă culc pe „brațul” tău cald care acum e departe.

Dimineața mă duc la școală. Încui ușa. Vin acasă, o descui. Acasă nu e nimeni, e pustiu. Doar rochia ta care mă așteaptă. Dacă m-aș îmbrăca în ea, oare m-aș face dintr-o dată mare ca să nu-mi mai fie dor de tine? Ca să fiu și eu mamă și să-mi strâng la piept puiul meu și pentru toate zilele în care tu nu m-ai strâns?

Oare o să mai fie loc între noi vreodată de altceva decât de durere, dor, lacrimi, furie? Sunt furioasă de multe ori pe tine, mamă. Uneori îți arunc rochia în dulap și trântesc ușa după ea. „Du-te!” – îi strig bucății de pânză. „Să nu te mai văd!”. Apoi răbufnesc în plâns, o scot din nou și o cuprind și mă doare căci și ea, de la o zi la alta, miroase tot mai puțin a tine, mamă.

Anastasia POPESCU, SUA

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *