Revenită în Patrie (I)
Revenită acasă în vara anului 2018, am constatat că multe s-au schimbat în R. Moldova, multe au degradat, foarte puţine au avansat, dar, totuşi, mulţi oameni încă mai rămân cu speranţa că într-o zi va fi bine şi la noi acasă.
În august, mi-am petrecut vreo trei săptămâni pe meleagurile unde am copilărit, am studiat, am lucrat o perioadă, unde credeam cândva că tot ce e mai bun e în jur şi niciodată plecarea nu îmi va trece prin gând.
Emoţiile revenirii le-am trăit cu bucurie, cu lacrimi, cu zâmbete. Am avut şi mai simt în suflet o nostalgie pentru anii pierduţi, pierduţi în sens direct. Întâlnirile cu cei care fac parte din familie, din cercul meu de prieteni, mi-au provocat sentimente de nedescris.
Am cunoscut persoane care locuiesc în Moldova, dar şi oriunde în lume. Da, oriunde în lume, căci despre mulţi dintre noii membri din lista de prieteni şi cunoscuţi am realizat că nu mai locuiesc în Moldova, ci în afară, mai aproape sau mai departe de casă, în comparaţie cu locul unde mă aflu eu – Canada de Vest.
Nicicând nu aş fi crezut că un stat „independent” şi „democrat” ar putea fi atât de controlat în orice domeniu, fie public sau privat. Nu vreau să critic. Pur şi simplu încerc să pun accentul pe critică constructivă. Prin urmare, îmi doresc ca prin acest text să încurajez cel puţin cititorii acestui ziar să-şi formeze un nivel mai înalt de conştientizare atât socială, cât şi personală, care ar ajuta la dezvoltarea liberei gândiri. Aceasta din urmă dă impulsuri abilităţilor de recunoaştere a tendinţelor autoritare şi ar putea avea capacitatea de a conecta cunoaşterea cu puterea. Cred că aceasta ar putea motiva acţiuni pozitive, care ar mai însemna şi luarea de decizii corecte, luând în calcul pe oricine ar putea fi afectat. Pentru asta, voi face o comparaţie între partea de vest a Canadei, provincia Alberta, care are organul său central executiv (desigur, la nivel provincial) – Guvernul Albertei, şi R. Moldova, ca stat integru şi independent.
Să începem cu drumurile, care sunt una dintre marile probleme ale R. Moldova, a mea şi a tuturor şoferilor care achită impozite pentru drumuri, agonisesc ani la rând finanţe pentru a procura o maşină şi când o au, merg la reparaţie de sute de ori, deoarece drumurile Moldovei sunt reparate o dată la 5-10 ani, după ce sunt total deteriorate. Am şofat pe drumuri cunoscute de până la plecarea mea din Moldova, acum 10 ani. M-a surprins starea lor – parcă erai la raliuri.
Drumul care conectează Vadul-lui-Vodă cu satul Mălăieştii-Vechi e un dezastru. Pe timp de noapte, e imposibil să conduci cu viteză admisibilă – o iei încet, cu 30 la oră, de altfel, rişti să stai în pădure, în cel mai bun caz. Şi dacă am menţionat de drumuri, atunci îmi permit să pomenesc de şoferii profesionişti, care mi-au fost colegi la drumul mare.
Claxonul cela parcă stă pe scaunul şoferului. Serios, asta e impresia pe care mi-am făcut-o. Regulamentul circulaţiei rutiere, în cazul a mai mult de 50% dintre şoferi, trebuie revizuit, completat, apoi aplicat în practică. În acest caz, nu starea drumurilor e problema. Aici fiecare conduce după propria-i regulă sau percepţie.
Cine ştie zicala „schimbarea începe de la propriul tău ego?” Cred că, pe de o parte este aşa, dar şi nu e. Am fost la biserică, la Saharna. Stăteau enoriaşii la slujbă şi când s-a anunţat procesul miruirii de nouă ori, s-au adunat cu toţii grămadă, ca nu cumva să rămână fără ulei biserica, că de ce au mai plătit. Da, e o chestie ce ţine de educaţie, dar şi de organizarea ritualului de miruire. Oriunde ai de stat în rând: bancă, clinică (bisericile, de obicei, au două rânduri de scaune, iar cărăruşa dintre scaune oferă spaţiu pentru aliniere fie la miruire, fie la împărtăşanie) – mă refer la Canada, nu la Moldova – se amplasează nişte benzi care arată calea spre punctul de oferire a serviciului solicitat. Prin banii donaţi de enoriaşi, companii şi cei din alte surse de finanţare, nu e posibilă procurarea unor benzi!? Desigur, mă refer nu doar la biserica de la Saharna, ci la multe alte instituţii sau oficii, clinici, bănci ş.a.m.d.
Mai circulă pe la noi o vorbă de-a lui J.F. Kennedy – „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă ce poţi face tu pentru ţară”. Am auzit-o recent la Congresul diasporei organizat de Biroul Relaţii cu Diaspora la Chişinău din 17 august 2018. Eu aş răspunde printr-o întrebare retorică – cum oare să facă cei de acasă ceva pentru ţară, mai cu seamă, profesorii, doctorii, specialiştii ce activează în instituţiile publice – exclud instituţiile de genul Parlament şi Guvern – dacă bieţii oameni nu ştiu ce să mai facă pentru a ţine piept cheltuielilor lunare: utilităţi, produse alimentare sau de igienă, medicamente şi altele. Lista e lungă. De vacanţă la mare sau măcar la o bază de odihnă nici nu mai spun pentru că, da, pentru canadieni, aşa ceva nu e lux, ci necesitate.
Am avut aceste decepţii, dar sunt şi fericită că am revăzut R. Moldova. Am putut înţelege că speranţa nu moare nicicând pentru mulţi, poate pentru mii şi zeci de mii. Am putut să mai înţeleg că cei cărora le pasă – luptă, ies în stradă, scandează. Am putut înţelege că atunci când vezi că nu ai foloase din ceea că strigi, nu mai strigi şi îţi spui că mai bine faci ceva din care să ai folos.
Oricum, haideţi să ne păstrăm speranţa oriunde am fi – în parc, la piscină, la mare, la munte sau la tras sapa pe deal. Să avem încredere că, într-o zi, va fi bine şi în Moldova. Indiferenţi ştim bine a fi, mai ales când problemele apar, iar soluţiile întârzie. Chiar şi aşa, să nu uităm că speranţa nu moare.
Lilia Sturza, Calgary, Alberta Canada
