Cei de ieri sau cei de azi?

…Suntem, cu toţii, oameni. Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim, că „unde dragoste nu e – nimic nu e”.

După alegerile trecute, când s-au aliat partidele de orientare democrată şi au format AIE, mă străduiam deja să uit de toate fărădelegile, abuzurile etc. comise de comunişti în cei 8 ani de dictatură, totodată, bucurându-mă de unele succese realizate de Alianţă. Dar boicotările şedinţelor Parlamentului şi, mai ales, minciunile cu care au pornit, din nou, în electorală, laudele lor cum că atâtea au realizat (corect, au blocat), că ei nu mai sunt cei de ieri şi multe alte braşoave, m-au făcut să pun mâna pe pix. O să aflaţi de ce, mărturisindu-vă numai o singură întâmplare care s-a păstrat în sufletul meu, atunci încă tânăr.

A fost într-o toamnă, la începutul anilor ’90, secolul când socialismul trecea prin ultima fază de dezvoltare, mai rămăsese puţin de tot (ni se promitea de la toate tribunele), cel mult, până în 2000, şi vom fi trăit într-o societate nouă, comunistă.

Pe atunci, pionierii, comsomoliştii (chiar se întreceau la lucru), uneori şi octombreii (munca l-a creat pe om), în perioada de recoltare, împreună cu pedagogii erau trimişi să ajute „sovhozul” la diferite munci ale câmpului. Programul de învăţământ se îndeplinea, deoarece orele se „recuperau” pe parcursul anului. Într-o zi am fost trimis şi eu cu o clasă de elevi la strâns struguri, în brigada condusă de Pleşca Fiodor Dimitrevici, zis şi Irofte, Dumnezeu să-l odihnească – a fost un om cumsecade! Fiind roadă multă, administraţia sovhozului a decis să vândă din ea persoanelor fizice. Am cumpărat şi eu. După lucru, am dus copiii la şcoală şi m-am înţeles cu şoferul să meargă să-mi ridic marfa. Când am ajuns şi am început să încarc lăzile cântărite, am văzut că, spre cramă, venea o maşină cu lumină puternică. De la muncitorii care lucrau alături am auzit: „a venit partorgul”, „glavnîi” agronom şi preşedintele „profcomului”. Ridicând, de unul singur, lăzile în camion, văd că se apropie cineva. Venea în grabă, cam agitat. Era şoferul. Mi-a zis:
„Dă răpidi jios! Partorgul ni-o zîs să-i duc profcomului”. (Профсоюз – Школа Комунизма.) Descărcând, mă gândeam: asta pentru că eu, cu „brigada” de agitaţie, la sărbători, iar vara, în brigăzile din vii, le organizăm concerte…

Am dat toate lăzile jos şi şoferul a tras maşina alături, lângă grămada de lăzi, necântărită, muncitorii au încărcat-o şi a plecat. Atunci nu puteai să te opui, dar, sincer să fiu, „operaţia” nu mi-a convenit. Rămas pe deal, agitat în suflet, mi-au trecut prin minte verzi şi uscate. Dacă cunosc puţin domeniul, chibzuiam cum a luat naştere folclorul nostru contemporan: „Ilenuţei din sovhoz, ce-un „zvenou” conduce, /Ghiocelul cel frumos…” sau „La sovhoz, pe dealul mare/ Cine fură-acela are, măi, măi! Hai, hai la vie…”

Când aştepţi, timpul trece greu. Mă chinuiam să compun o melodie la versurile „Cine poate – oase roade,/ Cine nu – nici carne moale”, dar văzând lumina maşinii care venea, m-am bucurat… Am urcat şi am plecat. Era trecut mult de miezul nopţii.

Anatol Şaptefraţi 
prof. de muzică la Şcoala nr. 1 
(actualmente Liceul Teoretic "Mihai Eminescu")

P.S. Personajele: „Glavnîi agronom” – Sireţanu Andrei Ivanovici/pensionar, „Partorg” – Popescu Piotr Emanuilovici (deputat din partea comuniştilor în Parlamentul R.M. desfiinţat), „Preşedintele profcomului” – nu-l numesc: şi-a schimbat orientarea comunistă.

A.Ş.