Amintirile a jumate de om care a luptat pentru o țară întregită

Grigore Badașcu a avut nevoie de 26 de ani ca să învețe a trăi în statul care l-a trimis la război, i-a răpit o mână și un picior și l-a lăsat să supraviețuiască sub conducerea unor autorități „cu grad de invaliditate”.

A avut insomnii. Dar nu erau insomnii despre regrete sau despre trecut. Erau insomnii provocate de gânduri. Gânduri despre cum să-și crească cei trei copii, în pofida greutăților vieții la sat, a lipsei locurilor de muncă și a susținerii sterile din partea statului.

„Nu-mi pare rău de ce-am pățit, da-mi pare rău de ce am văzut. Vieți omenești s-au băgat în pământ degeaba și bani s-au făcut tot pe vieți omenești”, așa răspunde Grigore ori de câte ori este întrebat de amintirile despre războiul de la Nistru, început în martie 1992. Copiii au văzut din cerdacul casei lupta tancurilor sovietice, au auzit ploaia de împușcături din puținele arme oferite de un stat care i-a trimis la război. Un război care nu i-a aparținut niciodată. Forțele separatiste transnistrene aveau muniție, blindate, artilerie și Armata a 14-a. Cetățenii R. Moldova din dreapta Nistrului: „un automat la trei persoane”. „Copiii au auzit și au văzut totul, de aia nu m-au întrebat niciodată despre război. Nici eu nu le-am povestit”, ne destăinuie veteranul.

Mărturii despre un război străin

Pe Grigore Badașcu îl găsim la marginea satului Telița, raionul Anenii Noi, situat la 50 km de Chișinău. Iarba cosită, o livadă îngrijită și șapte rânduri de vie curățate vorbesc de la sine despre un gospodar. Acum e arșiță mare. Stă la umbră și ascultă cum toarce motanul care și-a găsit culcuș pe singurul picior care i-a mai rămas.

Avea 36 de ani, era combainer în localitatea de baștină. R. Moldova avea abia un an. Un an de când era stat declarat independent. Nu avea armată. De aceea, în luptele de apărare a integrității și independenței R. Moldova a fost implicată poliția. Și Grigore Badașcu a fost trimis la război, pentru că fusese și grănicer la viața lui. Împreună cu alți patru săteni de-ai săi, la 28 mai 1992, au plecat pe front, unde a luptat de la 28 mai până pe 20 iunie.

„Nu te temeai să te împuște separatiștii, te temeai să nu te împuște ai tăi”

Pe 30 mai, după formarea batalionului, am plecat la Cocieri, după care am mers la Coșnița, că ei voiau să vină pe la Vadul lui Vodă să ocupe Chișinăul. Noi vorbeam între noi că iaca, mâine-poimâine, trebuie de strâns pâinea, eu – combainer, cela – combainer, altul – tractorist. Zic, ce facem? Ori o luăm spre Chișinău, ori spre Tiraspol că noi nici armament nu aveam. Eu, în 1975-76, am fost grănicer, și m-au învățat de toate, și a ucide, și oameni a păstra. Dar înțeleg că dacă tu m-ai adus pe mine pe poziție, trebuie să mă înarmezi nu până în gât, da până peste cap, ca să am cu ce mă apăra. Da la noi știți cum era? Nu te temeai să te împuște separatiștii transnistreni, dar te temeai să nu te împuște ai tăi, că nu știau a ține automatul, mergeau cu automatul prin jur. Greu a fost. Erau câte trei la un automat. Pe 16 iunie, ne-au scos din Coșnița, ne-au adus la poligon, ne-au dat cartușe în plus și ne-au zis că mergem la Varnița. A doua zi, pe la 7 dimineața, s-au pornit tancurile. Când am ajuns în centrul Varniței, se trăgea, nu se înțelegea cine sunt civili. Ei – cu tancurile, da noi cu automatul. Vă imaginați? Am găsit într-o mașină niște tehnică și toți devenisem experți în aruncatul grenadelor. Împușca care și cum putea. Până la 6 seara, am oprit nouă tancuri”, își deapănă amintirile Grigore.

Grigore Badașcu a piedut mâna și piciorul stâng la războiul de pe Nistru, dar asta nu l-a împiedicat să muncească pentru a-și întreține familia și cei trei copii

Cu o zi înainte să se termine războiul

În timpul luptelor, Grigore a fost rănit la un picior și a hotărât să meargă cu mașina care transporta răniți să facă pansament și apoi să revină pe front. Tot ce mai ține minte e că a fost aruncat, atunci când a ajuns pe pod. Așa și-a pierdut o mână și piciorul stâng. „Pe 19 iunie, seara, s-a întâmplat asta cu mine, și pe 20 s-a terminat războiul”, își amintește veteranul. La centrul medical din Varnița a ajuns fiind fără cunoștință. În ziua imediat următoare, a fost adus de urgență la Chișinău, pentru a fi operat, existând riscul apariției gangrenei. „Când m-am trezit, nu m-am uitat la mine, m-am apucat de o țeavă, să mă pornesc, calc pe piciorul drept și când să calc pe stângul, cad peste un coleg de cameră. Acela, „văleu, unde te-ai pornit, ce-i cu tine?” Eu zic: „Da ce-i cu mine?”
Abia pe urmă am văzut ce-i cu mine.

Piciorul omului nu crește într-un an

După o perioadă de timp în care s-a reabilitat și a urmat tratamente, au început drumurile către autoritățile locale, pentru stabilirea gradului de invaliditate. „Un medic mi-a stabilit grad de invalidate II pentru un an, precum că așa era legea, și în fiecare an urma să vin la control pentru confirmarea invalidității. Eu îi zic: și moșul soției mele a pierdut un picior la războiul din 1941-45, și legi s-au schimbat multe, dar piciorul omului nu a mai crescut, așa și s-a dus în mormânt. Dacă îi așa, eu am trei copii, pot să vi-i aduc încoace, dacă considerați că, într-un an de zile, o să-mi crească mâna și piciorul. Da ei zic: „Da ce, noi am cerut de la dvs. ceva?”. Și fără să ceară noi ne-am priceput. Știți, este o vorbă: bate șaua, să se priceapă măgarul. Peste un timp, am fost la alți medici, care mi-au dat grupa I pe viață.

Grigore își amintește că, la spital, l-a cunoscut și pe deputatul Petrică Poiată, care i-a promis mașină pentru invaliditate. În scurt timp a primit-o.

„Mi-a fost teamă copiii să nu aibă lipsuri”

A revenit acasă, unde urma să supraviețuiască cu o pensie lunară de 44 de lei. Zice că a avut noroc că a primit un milion de cupoane de la ASITO, ca asigurare, că a luptat la război, bani din care și-a cumpărat un cal, a construit o căruță și a încercat să-și câștige bucata de pâine: „Ce să lucrezi la țară cu o mână și un picior? La oraș poți să mai găsești ceva, da aici… Am proteze și la picior, și la mână. Cu piciorul, hai că merg eu, da mâna ceea mi-o pus-o ca să fie mâneca plină, da ajutor – nimic”. Astfel, cu mașina primită cadou mergea de două ori pe săptămână cu soția și alte femei din localitate la Chișinău, să vândă lactate. Aduna și din asta niște bani. Așa și-a pus casa, copiii și viața pe picioare: „Mi-a fost frică copiii să nu simtă lipsuri, am vrut să aibă de toate. Acum, copiii au viața lor, vin mai rar. Da le zic să vină să-și pună ceapă, usturoi, să le prășească și să știe că sunt ale lor. Că sunt copii care trăiesc departe, pe la Dondușeni, Ocnița, da vin la părinți și le ajută sâmbăta, duminica, da ei, la 40 km distanță, nu pot veni măcar pentru ei. Veniți și luați o căldare de poamă din vie, veniți vara, la Nistru. Nepotul zice că dacă nu este internet și calculator, nu vine (râde). Așa-i” .

„În grădină cresc harbuji, niște fasole, cartofi, ploaie să fie. Am vreo șapte rânduri de vie. Am livadă, mere, prune, vișine negre. Veniți și luați”. Eu cu mare drag vă aștept pe toți, ne spune veteranul, a cărui speranță, dragoste de viață și valori nu au dispărut niciodată timp de 26 de ani.

În 2010, Grigore avea o pensie de 400 de lei, în 2017 – 1500 de lei. Din 2018, spune că pensiile invalizilor și veteranilor războiului de pe Nistru și Afganistan s-au dublat. Acum are un venit de 3 mii de lei. De medicamente spune că nu se mai folosește, „am primit suficient în război”.

„Nu mor de foame la sat”

Ne mai spune că situația în R. Moldova este similară cu cea din Rusia, într-o măsură oarecare: „În Moldova e ca și în Rusia. Aici trăiesc bine în Chișinău și lângă Chișinău. Acolo e bine în Moscova și lângă Moscova. Eu, în sat, nu mor de foame, pentru că, mulțumim, avem o bucățică de pământ. Dar de schimbat nu se schimbă nimic. Tot se fură, tot se sapă, iaca, la noi, pe traseu, merg mașinile ca trenurile de la cariera de piatră. Și toate astea precis nu se duc în buzunarul statului.”

Întrebat dacă își permite să adune bani sau când a fost ultima dată într-o vacanță, răspunde ironic: „În fiecare lună mă duc unde vreau (râde). Am fost de două ori în România, cu ajutorul unor cunoscuți din Căușeni. O dată la doi ani mi se propune din localitate să merg la un sanatoriu. Eu nu mă duc, iau banii în loc. Nu mă duc, deoarece trebuie să fie acolo cineva tot timpul să mă ajute, dar eu nu știu dacă se plătește pentru asta”.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. Fulger-Crai

    Toată stima acestui om – adevărat patriot
    al viitoarei Mari Românii Re-întregite de la Nistru la Tisa !
    ————————————————————————————————–

Leave a Reply to Fulger-Crai Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *