REMEMBER 2 august 1940: adevăratele semnificaţii

287-evacuareLa 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS, printr-un decret special, a decis constituirea RSS Moldoveneşti şi includerea acesteia în componenţa imperiului sovietic.

Actul de constituire a RSS Moldoveneşti, emis în mod ilegal de autoritatea legislativă a statului sovietic de ocupaţie, a reprezentat consecinţa Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, fiind contrar voinţei şi intereselor populaţiei româneşti majoritare din teritoriile anexate, precum şi legislaţiei internaţionale.

Acest act a avut urmări deosebit de tragice pentru populaţia băştinaşă, care în deceniul ce a urmat a fost supusă unui adevărat genocid de către organele de represiune sovietice.

În cadrul RSSM au fost încorporate 6 din cele 14 raioane ale RASSM şi 6 din cele 9 judeţe ale Basarabiei. Decretul din 4 noiembrie 1940 al aceluiaşi Soviet Suprem al URSS legifera delimitarea frontierelor dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, care au fost trasate de o manieră arbitrară, încălcându-se principiul etnic, în baza căruia s-ar fi operat dezmembrarea teritorială a Basarabiei şi a RASSM. Decuplarea sudului Basarabiei şi încorporarea lui în teritoriul Ucrainei s-a operat în baza unor criterii geopolitice sovietice, ţinându-se cont de importanţa strategică deosebită a acestei regiuni, riverane la Marea Neagră şi la Dunăre.

Odată cu invazia militară sovietică în Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, aici au fost importate de peste Nistru instituţiile sovietice de partid şi de stat, inclusiv cele represive, cu întreg contingentul de angajaţi, de sorginte străină. Alături de NKVD, importat, de asemenea, în acest spaţiu, tribunalele militare au constituit principalele instrumente ale violenţei şi terorii contra unei populaţii paşnice, care n-a avut nici cea mai mică vină faţă de autorităţile sovietice, cu care nu era, până la respectiva invazie, în niciun fel de raporturi.

În grabă, au fost instituite numeroase organe de represiune, care vor începe, în scurt timp, instrumentarea unor simulacre de procese de judecată, în cadrul cărora vor fi condamnate la moarte mii de persoane nevinovate, alte zeci de mii fiind expediate în închisori şi lagăre de concentrare. La 10 iulie 1940, Lavrenti Beria, şeful NKVD, i-a cerut lui Veaceslav Molotov, şeful guvernului sovietic, majorarea esenţială a contingentului NKVD, desantat în teritoriile ocupate, pentru completarea statelor acestei structuri şi a noilor închisori, instituite de administraţia sovietică. Deja în vara anului 1940, maşinăria morţii funcţiona la turaţii maxime, făcând numeroase victime printre locuitorii paşnici ai Basarabiei şi nordului Bucovinei. Doar în perioada 28 iunie-4 iulie 1940, adică în prima săptămână a ocupaţiei, în judeţele Chişinău, Bălţi, Cetatea Albă şi Cernăuţi au fost arestaţi 1.122 de oameni, foşti funcţionari ai statului român sau persoane suspectate de colaborare cu instituţii româneşti. În vara 1940, sunt completate primele liste ale celor care urmau a fi împuşcaţi.

Din primele zile, autorităţile de ocupaţie declanşează o vastă operaţiune de despuiere abuzivă a proprietăţilor mobile şi imobile ale unui important contingent de populaţie. În felul acesta, în teritoriile ocupate este violat, în mod barbar, dreptul consfinţit şi protejat cu stricteţe de legislaţiile ţărilor cu regimuri democratice – cel al proprietăţii private. Aceste politici au condus la confiscarea în beneficiul statului sovietic a sute de întreprinderi industriale, bănci, instituţii de credit, întreprinderi comerciale, unităţi de transport, de comunicaţie, hoteluri, case de locuit, terenuri arabile ale aşa-zişilor “moşieri” şi ale ţăranilor înstăriţi. Toţi proprietarii, în scurt timp, vor fi duşi în lagăre de concentrare, de unde foarte puţini vor reuşi să revină. Apogeul acestor politici în primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei şi nordului Bucovinei l-au constituit deportările în masă din zilele de 12—15 iunie 1941, când din aceste teritorii au fost deportate 22.648 de mii de persoane. O parte considerabilă a acestor victime inocente au fost copiii minori.

O consecinţă dramatică a anexării Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa la URSS a fost exodul populaţiei, care, în grabă mare, şi-a abandonat bunurile mobile şi imobile, căutând refugiu în România. Către sfârşit de octombrie 1940, Comisariatul general pentru asistenţa refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina constatase că doar din Basarabia, către acel moment, reuşiseră să se refugieze în Vechiul Regat peste 100 mii de persoane. Exodul din teritoriile ocupate a continuat şi în lunile următoare.

În acelaşi timp, zeci de mii de tineri din RSSM erau mobilizaţi cu forţa la muncă în minele de cărbune, la construcţii, la uzinele metalurgice etc. din Siberia. Aceştia au constituit o altă categorie de victime ale regimului sovietic de ocupaţie, întrucât au fost despărţiţi, contrar voinţei lor, de rude, prieteni şi de baştina lor, fiind condamnaţi la munci grele, în condiţii vitrege, cu consecinţe dezastruoase pentru mulţi dintre ei, soldate chiar şi cu pierderea vieţii.

Un alt element negativ al politicilor antiumane promovate de sovietici în teritoriile ocupate a fost evacuarea forţată a celor peste 100 mii de etnici germani din sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei. Această operaţiune s-a desfăşurat la 17 septembrie-22 octombrie 1940 şi a culminat cu repopularea localităţilor abandonate de etnicii germani cu populaţie alogenă – ucraineană şi rusă, adusă din stânga Nistrului, în detrimentul populaţiei autohtone şi majoritare din Basarabia şi nordul Bucovinei. Astfel, scopul scontat de autorităţile de ocupaţie — de a schimba coraportul dintre alogeni şi autohtoni în aceste regiuni, fusese atins.

Concomitent, autorităţile sovietice declanşează o vastă operaţiune de suprimare a culturii naţionale în teritoriile ocupate. Şcolile cu predare în limba română sunt lichidate şi înlocuite cu cele cu predare în limba rusă şi „moldovenească”, cu caractere ruseşti. Ideologia comunistă, cu o pronunţată tentă românofobă, devine principala pârghie de îndoctrinare şi de spălare a creierilor noilor generaţii în teritoriile ocupate. Au fost închise publicaţiile periodice de limbă română, teatrele, alte instituţii de cultură. Modul de viaţă sovietic, cu toate elementele lui indispensabile, este implementat, de o manieră brutală în societatea basarabeană. Mii de învăţători, medici, oameni de cultură sunt supuşi represiunilor, în locul lor fiind aduse cadre de specialişti din URSS.

În Basarabia şi nordul Bucovinei, în mod abuziv, sunt lichidate Mitropolia Basarabiei şi cea a Bucovinei, locaşurile sfinte fiind subordonate, contrar canoanelor bisericeşti, Patriarhiei ruse. O bună parte a bisericilor şi mănăstirilor au fost închise şi transformate în grajduri, depozite sau ospicii. Concomitent, sunt exterminaţi fizic sau trimişi în lagăre de concentrare numeroşi preoţi şi alţi reprezentanţi ai clerului.

Consecinţele actului din 2 august 1940 au fost sutele de mii de victime din perioada celei de-a doua ocupaţii sovietice, din 1944, provocate de deportările care s-au ţinut lanţ în anii 1945—1949 şi în 1951, de foametea organizată din 1946—1947, de trimiterea în lagărele de concentrare a zeci de mii de oameni, de condamnarea altor câteva zeci de mii de gospodari la ani grei de închisoare pentru că nu achitase integral cotele obligatorii de produse agricole către statul sovietic, de mobilizările forţate la muncă în cadrul aşa-numitului FZO etc.

O axiomă definitorie a caracterului real al unei formaţiuni statale o constituie onorarea principalei sale obligaţiuni – cea de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor săi. Trâmbiţata statalitate moldovenească a fost una butaforică, întrucât aceasta nu a fost în stare să-şi apere cetăţenii de teroarea şi violenţa declanşată de regimul sovietic de ocupaţie, care a făcut victime sute de mii de oameni nevinovaţi.

Dintr-un comunicat de presă al Partidului Liberal



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

3 comentarii

  1. Domnica

    Anul 1859, un scenariu actual !
    de GHEORGHE BOLDUR-LATESCU
    ziarul “Romania Libera” din 6 August 2010
    ———————————————–————————-
    Urmările nefaste ale regimului
    comunist, criza economică, inundaţiile catastrofale, sărăcia, corupţia cvasigeneralizată, nemernicia clasei politice, o stare de descurajare şi lehamite, mizeria morală, toate apasă greu asupra ţării noastre şi impun un scenariu poate salvator.

    Nu e prima oară când poporul român trece prin momente foarte grele. Încercările s-au succedat de-a lungul veacurilor şi numai un adevărat miracol a făcut să nu dispărem ca naţiune. Un astfel de moment l-a con­stituit perioada dinaintea Unirii Principatelor de la 1859. Lunga perioadă a domniilor fanariote secătuise cele două Ţări Române care trăiau în cumplită sărăcie şi înapoie­re, fără nici o speranţă de viitor. Şi deodată, la 5 şi 24 ianuarie 1859, un pumn de boieri pa­trioţi şi luminaţi-paşoptiştii – au reuşit să înfăptuiască pe neaşteptate Unirea, surprin­zând întreaga Europă şi, în primul rând, cele trei mari imperii vecine: Ru­sia, Turcia şi Austro-Unga­ria, care ne asupriseră sute de ani. Ceea ce s-a petrecut înainte şi după Unire a fost unul dintre miracolele româneşti: ţara întreagă se însufleţise, şi-a ridicat capul şi, în anii ce au urmat, a participat la în­făp­tuirea şi progresul Româ­niei care, în 1918, graţie altui miracol, a devenit România Mare.

    Avem un ideal?

    Oamenii de atunci au uitat de sărăcie, de tot felul de sufe­rin­ţe, de duşmăniile care le secă­tuiseră puterile şi, într-un singur glas, l-au ales Domn pe Alexandru Ioan Cuza, atât în Moldova cât şi în Muntenia. Unirea de la 1859 poate deveni o mare lecţie a istoriei, care să ne ajute să ieşim din tragica fundătură în care ne aflăm acum. Există destui sceptici care spun că ne lipseşte azi o ge­ne­raţie ca aceea de la 1848-1859 şi că nu avem un ideal care să ne însufleţească spre fapte mari pentru ţară. În realitate, în România sunt mulţi oameni cinstiţi şi patrioţi, nu avem însă cataliza­to­rul care să-i unească şi să-i îndru­me pe calea marilor înfăp­tuiri pentru ţară. În ceea ce priveşte catalizatorul, există şi el, dar în stare latentă, iar el este unirea României cu Republica Moldova.

    Libertatea imaginaţiei

    Pentru câteva clipe, să lăsăm frâu liber imaginaţiei şi să ne închipuim că Preşedintele Repu­blicii Moldova, Mihai Ghimpu, care are dublă cetăţenie, ar can­dida şi pentru funcţia de preşe­dinte al României. Oare cetăţenii din cele două ţări surori l-ar alege? Să mergem mai departe cu imaginaţia şi să ne închipuim că Biserica Ortodoxă Română, cea mai respectată Instituţie din ţară, cu milioane de credincioşi, s-ar dedica nobilului scop al Uni­rii. S-ar forma astfel un formi­dabil nucleu de patrioţi, care, sub semnul biruitor al Crucii lui Hristos, i-ar îndemna pe conce­tăţenii noştri să participe la opera istorică a Unirii. La fel ca în 1859, marile puteri europene, prietene sau neprie­tene ale României, ar trebui să accepte acest act istoric. Părăsind exerciţiul de imagi­naţie de mai sus, am convingerea că, dacă Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe ar declanşa alegerea lui Ghimpu în amândouă Ţările Române, acţiunea ar fi încu­nunată de succes. Totul trebuie să fie organizat cu maximă repeziciune – la fel ca în 1859 – cu două componente ce s-ar realiza simultan: să fie convins Ghimpu să candideze, în acelaşi timp să fie convins Traian Băsescu să demisioneze şi să convoace alegeri prezidenţiale anticipate.

    Nu cred că Mihai Ghimpu, la insistenţele Preafericitului Patriarh Daniel, ar refuza să devină Preşedinte al României (parţial) reîntregite, după cum nu cred că Traian Băsescu, după ce a realizat în cele două man­date câteva lucruri deosebite (con­damnarea comunismului, rela­ţia privilegiată cu SUA, aju­torarea Republicii Moldova), n-ar înţelege că e singura cale pentru cel de al doilea mandat al său să nu se termine într-o atmos­feră de ostilitate din partea majo­rităţii populaţiei.Cum ar putea reacţiona parti­dele politice şi opinia publică din cele două ţări surori? În România toate par­tidele politice sunt compromise în ochii elec­toratului şi cred că s-ar constitui o grupare trans­par­tinică puter­nică – adeptă Unirii. Fără în­doială că vor exista din partea politicienilor corupţi şi veroşi, voci care s-ar împotrivi Unirii, dar cred că vocea Bisericii şi a majorităţii populaţiei îi va obliga să se supună voinţei naţionale. În Republica Moldova, va fi mai greu, fiindcă generalul KGB Voronin, ajutat de patronii lui de la Moscova, ar face tot ce se poate pentru a bloca Unirea, dar, la fel ca Vogoride şi Rosetti-Roznovanu în 1859, va trebui ca ei să se supună majorităţii unio­niste.

    Cele de mai sus sunt desigur gânduri şi visuri, dar din gânduri şi visuri se construieşte reali­tatea.

    La început a fost Cuvântul…

    N.red. Articolul domnului pro­fesor Lăţescu ne-a pus serios pe gânduri şi ne-a arătat ce frumos este să visezi fără să baţi câmpii, cum din păcate fac cei mai mulţi dintre noi, ci să visezi cu luci­ditate, atent la reali­tăţile geopolitice. Nici să nu visezi deloc nu e bine fiindcă în felul acesta cade peste minte un obroc care nu ne mai îngăduie nici o speranţă. Dar fiindcă alături am amintit despre vremurile cama­rilei regale din jurul lui Carol al II-lea, nu putem la rândul nostru să nu facem un salt în visare, să ne întoarcem în timp şi să ne punem o întrebare. Ce ar fi fost dacă Regele Mihai ar fi avut măcar o sutime din curajul tată­lui său?

    Ce s-ar fi întâmplat dacă în ianua­rie 1990 ar fi venit în ţară şi s-ar fi instalat pe tronul ce i se cuvenea? Ar fi repetat gestul din urmă cu şase decenii al lui Carol care, profitând de bâjbâiala de atunci, a venit din exil şi a pus mâna pe putere. De numele
    acestuia, din nefericire, se leagă multe lucruri neplăcute, cum ar fi acela care a dus slăbirea cli­matului democratic din ţară şi până la urmă chiar la anularea democraţiei. Dar gestul ca atare, curajos, sfidător, are şi acum un parfum
    unic. Repetat în 1990 de Mihai alta ar fi fost soarta Româ­niei. Cum s-ar fi purtat atunci Iliescu şi ai lui? Ce ar fi făcut? Ar fi dat din colţ în colţ fiindcă nu ar fi ştiut pe unde să scoată cămaşa. În faţa unui rege legitim nu ar mai fi avut, poate, tupeul să mintă, şi, cine ştie, poate ar fi înţeles că istoria e grăbită cu oameni ca ei care apar­ţin trecu­tului şi de aceea ar face bine să se retragă. Apelul către lichele al lui Gabriel Liiceanu, într-un ase­me­nea context, ar fi avut altă greu­tate şi s-ar fi bucurat de o audienţă mult mai bună. Dar Mihai nu a avut aroganţa tatălui său. Altă fire, nu a vrut să forţeze poate când tocmai aşa ceva se cerea. Dacă nu ai in­spi­raţia unor ges­turi politice maxime nu eşti un adevărat om politic. Articolul de faţă cere actua­lului preşedinte să fie acum inspirat aşa cum a fost în decembrie 2006.

  2. N. Arsen

    Istoria se repetă,se ştie.Ar fi ceva în ce e greu de crezut.Noi cei ce suntem în prima linie de la început numai la UNIRE ne gîndim,20 de ani de bălăceală în mlaştina pregătită din timp de duşmanii noştri e destul, trebuie de acţionat.Ori şi care acţiune azi mîne va fi cu glorie. La treabă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *