Dezbinaţi în numele Domnului
Fulgencio, un bărbat cubanez care şi-a trăit primul semicentenar de viaţă pe Insula Libertăţii, a rupt-o cu regatul lui Castro şi a venit de curând în Europa. Fulgencio are studii superioare, şi din această cauză a avut mari dificultăţi să părăsească insula trestiei de zahăr, căci intelectualitatea nu are voie să îşi „trădeze” Patria cubaneză. Fulgencio, fiind professor universitar, nu şi-a trădat Patria, chiar dacă a fost nevoit ani în şir să meargă la pescuit după ore, ca să îşi asigure o supă de peşte, unicul meniu posibil pentru intelectualii patriei sale. Acum, însă, s-a căsătorit cu o cetăţeană a Danemarcei, şi a ales să îşi petreacă următorul semicentenar de viaţă în ţara soţiei sale. Ca să ajungă în „eterna danemarcă”, avea 2 opţiuni: să evadeze noaptea cu o barcă, plătind unui traficant de oameni câteva mii de dolari, sau să treacă procedura infernală de perfectare legală a actelor. Fulgencio s-a gândit la Dumnezeu şi s-a încurajat să treacă prin tot purgatoriul procedurii legale de despatriere.
Pe continentul opus, în recea Danemarcă, statul se pregătea la fel de minuţios de primirea lui Fulgencio. Soţia lui de la Stockholm a fost vizitată la domiciliu de către reprezentanţii serviciilor sociale daneze, cu scopul de a verifica dacă Fulgencio, proaspătul ei soţ, are tot spaţiul necesar în apartament. În primul rând, s-a cerut ca cubanezul să aibă un dormitor separat. Deşi soţia lui spunea că se presupune să împartă acelaşi dormitor, autorităţile au zis răspicat că fiecare cetăţean trebuie să aibă camera sa privată, precum şi spaţiu adecvat în bucătărie, în camera de baie, la balcon şi în tot spaţiul să fie tratat cu demnitate, indiferent de ce rasă sau culoare e, sau ce Dumnezeu poartă în suflet. De fapt, de Dumnezeul lui Fulgencio nu s-a interesat nimeni în Danemarca.
Ajuns în noua sa patrie europeanăp, Fulgencio a descoperit că are dormitor, baie, lecţii gratuite de limbă daneză, asigurări sociale şi medicale, opţiuni pentru locuri de muncă. Fulgencio avea un disconfort, însă, şi era la fel de frământat, poate mai rău ca atunci când pescuia după ore, ca să nu leşine de foame în faţa studenţilor.
Cu câteva săptămâni în urmă, Fulgencio a ajuns în Moldova. A vizitat câteva sate, la întâmplare, pe acolo pe unde se nimereau să meargă prietenii lui de la Chişinău. Satele erau dintre cele sărace, unde profesorii merg în fiecare zi la prăşit păpuşoi, ca să îşi poată asigura o bucată de mămăligă la micul dejun, ca săp nu cadă de oboseală şi foame în faţa elevilor. Dar lui Fulgencio i-a plăcut mai mult Moldova decât Danemarca, unde peştele cu polenta (nume internaţional al mămăligii) îi este servită pe tavă şi el nu trebuie nici să prăşească păpuşoii, nici să pescuiască în iazuri depopulate. Fulgencio a descoperit biserici în toate satele pe care le-a vizitat şi oameni care se gândesc în fiecare zi la Dumnezeu. Deşi este catolic, el s-a simţit bine în bisericile ortodoxe. Căci în Danemarca, spune el, lumea nu se prea înghesuie în biserici şi nu face bătături pe limbă rostind numele lui Dumnezeu.
Dar n-a reuşit el să afle, că unii înalţi demnitari de stat au locuri speciale în altare, unora li se închină până şi preoţii, că moştenitorii celor care au distrus bisericile deţin acum tronurile din faţa altarului, din Guvern şi din faţa lui Lenin. În Moldova, numele lui Dumnezeu e pus tot mai des în contexte politice, dar Fulgencio nu avea cum să ştie asta, căci în ţara trestiei de zahăr, Fidel n-a îndrăznit să distrugă biserici în semicentenarul său de guvernare.
Războiul din Georgia l-a readus pe Dumnezeu pe lista de aşteptare a creştinilor din lumea ortodoxă. Oamenii religioşi din Georgia, Rusia, Moldova au crezut că Biserica Ortodoxă de la Moscova va face un demers categoric împotriva intrării cu tancurile într-un stat ortodox. Biserica rusă, însă, a emis un mesaj ambiguu, cu temere de Kremlin, nu de Dumnezeu. În tot spaţiul ex-sovietic, ortodoxia e hărţuită de lupte pentru valori mai puţin creştine.
La Chişinău, schimbarea la faţă a clerului local încă nu s-a definitivat. Oamenii naivi şi de profundă credinţă, se mai închină la icoane, şi mai cred că toate relele care ni se întâmplă ne vin din puţina evlavie şi că sărăcia este o binecuvântare, căci scris a fost „mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât bogatul va ajunge în rai”. În timp ce sutele de mii de cetăţeni ai Moldovei trăiesc cu gândul doar la Raiul de apoi, conducerea Bisericii îşi asigură anturajul cu de toate cele lumeşti, inclusiv case şi maşini, cam aşa cum l-a asigurat Danemarka pe Fulgencio. Iar rolul Bisericii de a ajuta pe cei săraci, de a organiza cantine sociale, adăposturi pentru şomeri, donaţii pentru cei distruşi de inundaţii, ajutoare pentru cei loviţi de secetă, conciliere pentru cei intraţi în războaie – toate acestea nu se prea găsesc în acţiunile celor mai importanţi clerici de la Chişinău. Deocamdată, Biserica Ortodoxă acumulează – relaţii politice, medalii prezidenţiale, şi alte bunuri lumeşti. Până când va veni o generaţie realistă care caută să acţioneze ca în Danemarca, asigurându-şi întâi un acoperiş şi o maşină, şi apoi, dacă va mai fi nevoie, un loc lângă Dumnezeu.
Alina Radu
