Vinovat doar de iubire

300-paunescuEu, un modest jurnalist, sunt mândru că am fost contemporan cu Poetul şi am putut consemna numeroase momente din măreţia Cenaclului. Din nefericire, am fost martor, alături de fiul meu Decebal, în vârstă de doar 7 ani, şi la decăderea lui, în acea noapte apocaliptică din vara anului 1985. Profund marcat, fiul meu, acum bărbat în toată firea, şi-a descărcat amintirea de acum 25 de ani pe blogul său:

“…la Ploieşti, era o zi toridă de vară…spre după-amiază însă, norii au început să se adune deasupra stadionului…rând pe rând, corifeii muzicii folk mângâiau microfonul cu vocile lor puternice… Maestrul s-a lăsat puţin aşteptat, aşa cum îi era obiceiul…dar când a apărut, stadionul a luat foc… peste 20 000 de voci au strigat, la unison, de mai multe ori: PĂ-U-NES-CU!…ploaia – însoţită de vânt, fulgere şi tunete – cădea din ce în ce mai tare, “cu găleata”, cum se spune, dar nimeni nu a părăsit arena, mai ales că Domnul Păunescu a încercat, parcă, să învingă Divinitatea, declarând, la microfon: “Nici ploaia, nici cerul nu ne va învinge! Spectacolul nostru continuă…”. Divinitatea nu a suportat, însă, afrontul şi l-a învins pe rebel. Ce a urmat, a fost parcă sfârşitul lumii! Atunci când s-a întrerupt curentul şi copertina ce acoperea scena a căzut, s-a lăsat întunericul. Lumea, speriată, s-a năpustit spre ieşire… numai că porţile de acces la tribuna I erau închise cu lacătul (nu din ordinul Maestrului – cum se zvonise), ci din absurda dispoziţie a organizatorilor ploieşteni, pentru ca niciun “clandestin” să nu intre fără bilet la tribună… deoarece porţile de fier aveau deschiderea spre interiorul tribunei (!), acestea au fost smulse din balamale de lumea înspăimântată… oamenii au căzut astfel unii peste alţii, orbeşte… s-a călcat peste cadavre… printre cele cinci victime, s-a aflat şi o tânără gravidă…îngrozitor…”

Când m-am hotărât să scriu aceste rânduri, am ales ca titlu VINOVAT DOAR DE IUBIRE, titlu inspirat de una dintre cărţile Poetului, intitulată “Vinovat de iubire”. Asta pentru că Adrian Păunescu şi-a iubit ţara, şi-a iubit poporul atât de mult, încât ne-a făcut şi pe noi să pricepem că patriotismul nu e o vorbă în vânt, ci un sentiment adevărat, mai profund decât am fi putut crede.

O dovadă de iubire şi preţuire faţă de omul de cultură Adrian Păunescu aveam să o constat acum două luni, la Chişinău. Maestrul, deşi grav bolnav şi evident obosit, a acceptat invitaţia Academiei de Ştiinţe a Moldovei, care dorea să-i acorde, personal, înaltul titlu de Membru de Onoare al AŞM. În aula Academiei, auditoriul a putut asculta un adevărat Testament spiritual al Poetului pentru urmaşi, un fragment din care vi-l supunem atenţiei:

“Mari creatori, de pe ambele maluri ale Prutului, şi-au regăsit responsabilitatea în destinul limbii care-i unea pe toţi românii. S-a spart Gulagul şi frânturi de mesaje ale fraţilor înlănţuiţi au răsunat îndatoritor în noaptea dintre noi. Atunci am început să aflăm numele eroicei poezii, arte şi conştiinţe basarabene, cea care ar merita ea însăşi Premiul Nobel: Vieru, Matcovschi, Damian, Cimpoi, Druţă, Codru, Loteanu, Lari, Costenco, Doga, Hadârcă, Vodă, Aldea-Teodorovici, Vatamanu, Cărare, Teleucă, Suceveanu, Strâmbeanu, Tarlapan, Valeriu Matei, Anatol şi Tudor Chiriac, Josu şi Ciubotaru.

S-a auzit peste toate zăbrelele chemarea lui Dabija: “Doru-ni-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”.

A luminat continentul puterea dovedită de jertfă a grupului Ilaşcu, când Ilie – condamnat la moarte – a strigat din cuşcă: “Vă iubesc, Popor Român!”

Pe fondul unei educaţii de familie curajoasă şi corectă, am scris eu însumi poezii care au devenit opere orale, pe toate teritoriile locuite de români. N-aveam voie să fac un singur pas dincolo de Prut, până în august 1990, când – într-un triumf de început de lume – fraţii artişti basarabeni m-au recuperat şi m-au sărbătorit pe 30 august 1990, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, de Ziua Limbii Române. De atunci am tot avut conflicte la graniţă cu străjerii imperiului, pentru ca în 1994 să devin prizonierul lui Smirnov, răpit de legiunea lui la Tighina. Dar ce importanţă mai are?

Au trecut aproape 67 de ani de la plecarea nou-născutului care am fost, din Basarabia. Dar eu prima gură de aer la Copăceni – Bălţi am primit-o de la Dumnezeu. Basarabia e şi în structura mea, precum e şi Ardealul, cealaltă zeitate a credinţei mele de român – iubitor de totalitatea românească”.

A consemnat: Ioan POPESCU



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *