Teatrul: cum să spui mult în cuvinte puţine

Mă tot agit în jurul câtorva clădiri din centrul capitalei în încercarea de a găsi Galeria „Buncher”. Când sunt aproape gata să cedez şi să revin la birou, iese cineva şi îmi arată calea spre acea încăpere, pe care, de altfel, înţeleg că nici nu aveam cum să o găsesc de una singură. Până la urmă, într-o cameră de subsol o descopăr pe Elise Wilk, care vine din România şi este dramaturg şi jurnalist de profesie.

Elise Wilk face şi traduceri, dar ţine să sublinieze că este în primul rând dramaturg. A venit la Chişinău pentru a învăţa câţiva tineri să scrie texte dramatice. Îşi aminteşte că şi anul trecut, cam tot în această perioadă, a fost la Chişinău. „Era la fel de frumos. E un oraş care are un acel ceva”, crede Wilk.

Să spui o poveste. Asta se caută

Încăperea în care stăm are pereţii daţi cu var şi e răcoroasă. Elise poartă o bluză, jeanşi şi continuă să vorbească în fraze scurte. Despre scrisul textelor dramatice spune că tot ce se poate învăţa sunt câteva tehnici, dar că „nu poţi să înveţi după o reţetă, nu există o reţetă de succes. Totuşi, cred că este foarte important să spui mult în cuvinte puţine. În teatru, asta contează enorm. În rest, trebuie să te gândeşti că tot ceea ce scrii se vorbeşte pe scenă şi este puţin diferit decât atunci când scrii proză”.

Wilk susţine că o piesă de teatru ar trebui să conţină personaje foarte puternice şi că trebuie să spună o poveste, „pentru că oamenii mereu vor să audă una, indiferent de modul în care e spusă. Asta se caută”.

Elise afirmă, totodată, că faptul că e şi jurnalistă a influenţat în bine ceea ce a scris. „Fiind jurnalist, cunoşti foarte multe tipologii de oameni şi te poţi inspira din poveştile lor. În al doilea rând, eşti foarte conectat la ceea ce se întâmplă în lume, iar teatrul trebuie să fie actual”, adaugă ea.

„Spectatorul ar trebui să plece puţin altfel de la teatru”

Românca cu nume german visa încă din copilărie să scrie. Preferinţa pentru teatru a apărut când era la liceu. „Primele scrieri erau, evident, influenţate, pentru că atunci citeam mult Ionesco, mă pregăteam pentru trupa liceului, eram influenţată de dramaturgia lui Ionesco, de teatrul absurdului. Mergeam mai mult pe acea direcţie”, spune Elise, care preferă să lucreze iarna. „Vara nu prea reuşesc să mă adun. Cred că poţi scrie oriunde, dacă eşti inspirat. Poţi scrie şi într-un aeroport sau într-un tren, sau într-un bar, dar şi acasă. Sunt perioade destul de mari în care nu scriu nimic, dar în aceste perioade mă gândesc la ceea ce urmează să scriu. Apoi, procesul este destul de scurt — de câteva săptămâni”, relevă Wilk.

Acum cinci ani, a scris un text numit „Pisica verde”, pentru şase actori foarte tineri. S-a gândit atunci că ar trebui să creeze nişte personaje care să fie apropiate de vârsta lor. Aşa că s-a axat pe acest subiect. „Mi s-a părut că în România, pe atunci, nu prea existau texte care să vorbească despre problemele adolescenţilor, iar ulterior, după ce am văzut impactul pe care îl are acest text, m-am gândit că trebuie să continui. Aşa, am scris o trilogie. Cred că este foarte important pentru teatre să-şi cultive şi să-şi crească publicul. Cumva, acest segment de vârstă a fost ignorat de teatre. Mi-am zis că numai aşa poţi să-i apropii de teatru — oferindu-le poveşti din lumea lor”, completează Elise.

Ea adaugă că „spectatorul ar trebui să plece de la teatru puţin altfel decât a venit, puţin schimbat. Spectacolul ar trebui să nu-l lase indiferent. Dacă omul iese din teatru la fel, înseamnă că totul a fos degeaba. Teatrul ar trebui măcar să-i pună pe gânduri pe oameni, dacă nu să-i schimbe puţin”, opinează Wilk.

Cum prind viaţă textele

Elise a scris un singur text pentru copii, la care spune că i-a făcut mare plăcere să lucreze. „Cred că ceea ce e important e să fii foarte concis şi scurt, pentru că spectacolul nu poate dura mai mult de o oră, altfel copiii se plictisesc, nu mai pot fi atenţi. Aşadar, povestea trebuie să o spui foarte alert”, mai spune autoarea.

Wilk consideră că sunt importante şi discuţiile cu regizorii, mai ales dacă este vorba de prima montare a unui text: „Poate să fie doar benefic ca dramaturgul să asiste la repetiţii, la primele lecturi mai ales, pentru că acolo îşi aude textul şi îşi poate da seama dacă unele lucruri sunt în plus şi ar trebui tăiate sau schimbate”.

Nu dă sfaturi despre cum să joace actorilor, doar le răspunde, dacă e cazul, la întrebările despre un anume personaj. Adaugă că se poate trăi din scris, dar mai greu, şi atunci este cu siguranţă mai bine să mai ai un post de muncă pe lângă asta. „Îmi pare că un post de muncă îţi dă şi o anumită disciplină, să te trezeşti la o anumită oră, să faci anumite lucruri după orar”, adaugă autoarea. Spune că, după ce textele sunt montate de un regizor, apoi de altul, ele încep să existe cumva independent de regizor şi să capete o viaţă proprie. Şi mă gândesc, în final, că poate asta e cea mai bună cale de a învăţa bucuria lucrurilor efemere.