Poveştile din umbra picturilor lui Nikifor Sviristuhin

Nikifor Sviristuhin s-a născut în 1965, în familia pictorului Gheorghi Ostapenco. Deşi nu-şi poate explica din ce material sunt făcuţi pictorii, spune că şi-a dorit de mic copil să devină artist plastic. Mai mult, credea chiar că toată lumea pictează şi trăieşte la fel ca şi pictorii.

Sviristuhin spune că tatăl său şi munca pe care o făcea nu au putut să nu-l influenţeze, „dar, oricât ar fi de ciudat, tata, la timpul său, mi-a spus: gata, asta e bine şi eu nu mai trebuie să fiu atins. Să mă înveţe ceva nu a reuşit, dar faptul că m-am născut într-o familie de artist nu a putut să nu mă influenţeze”.

„Artei nu îi trebuie politică”

Artistul afirmă că „mai degrabă, e vorba de expresionism în compoziţiile mele” şi este de părere că doar uneori munca în atelier depinde de dispoziţie. „Te duci şi lucrezi în atelier. Atât. Depinde de starea de spirit, uneori, bineînţeles, dar, adesea, un pictor care se ocupă de mult timp cu asta vrea pur şi simplu să picteze, indiferent de ce i se întâmplă în viaţă. Acelaşi lucru e valabil şi pentru scriitori, probabil. Vrei să o faci, pur şi simplu. Cum altfel? Trebuie să scrii. Aşa e şi cu pictura”, ni se destănuie Sviristuhin.

Ultima sa expoziţie, lansată la sediul Alianţei Franceze din Chişinău, se numeşte „Pe maluri”. Artistul argumentează că i-a fost uşor să aleagă titlul şi e foarte simplu de ce a ales să numească expoziţia anume aşa: picturile reprezintă peisaje de pe „malurile” Parisului şi ale noastre, din Butuceni şi alte localităţi.Fără politică. Artei nu îi trebuie politică”, mai spune artistul.

Altă perspectivă din Paris

Însă îi trebuie poveşti. „Aici nu sunt lucrări fără poveşti în spate. Atâta timp cât o lucrare nu are o poveste, mi se pare că e cam pustie. Când o pictură îşi capătă propria istorie, o legendă poate, atunci ea e completă. Cele mai apropiate de mine sunt lucrările realizate la noi, peisajele noastre, deoarece comunici şi cu oamenii în timp ce lucrezi şi, în acelaşi timp, au loc şi alte acţiuni şi evenimente interesante, care îţi pot fi foarte aproape. Oricât nu ai vrea, aceste senzaţii se transmit pe pânză. Aşa şi se nasc aceste compoziţii. În Paris, sunt alte istorii proprii acestui loc. Am fost pe malul sudic, pe coasta de Azur, Nice, Monte Carlo, Saint-Paul-de-Vence. Sunt un om fericit, nu mă plâng”, completează Sviristuhin. Apoi adaugă că deşi i-a plăcut capitala franceză, „însuşi Parisul nu aduce fericire, trebuie să fii pregătit pentru el, să vrei să-l „digeri”, pentru că dacă vii într-acolo cu o dispoziţie proastă, e prea puţin probabil ca oraşul să o îmbunătăţească”.

Între altele, plimbându-se prin muzeele Parisului, şi-a schimbat radical impresia despre acestea, le-a descoperit cu totul altfel. „Mă interesau în mod deosebit impresioniştii şi Corot. Şi m-am uitat cumva altfel la toate acestea. Nu spre bine, nu spre rău, ci doar altfel. Sunt foarte diferite decât reproducerile lor. Dar, probabil, e un lucru care se întâmplă cu toate tablourile, toate sunt altfel decât reproducerile, de asta trebuie de mers la expoziţii”, zâmbeşete artistul.

Consideră, în pofida opiniilor persistente din ţară, că la noi se organizează destul de des evenimente culturale. „Poate nu există o rezonanţă foarte mare, dar sunt expuşi, de exemplu, pictori foarte buni. Chiar recent am mers la câteva expoziţii şi vreau să spun că am avut ce vedea şi de ce să mă bucur”, opinează Sviristuhin.

„Credeam că toţi oamenii sunt pictori”

Artistul considera, până la o vârstă, că toate lumea nu face altceva decât să picteze. „Am crescut într-o familie unde tata era pictor şi mergeam adesea la el în atelier. Acolo se adunau mulţi pictori, își petreceau vesel timpul, îşi arătau unul altuia lucrările şi, evident, beau. Eu credeam pe atunci că absolut toţi oamenii trăiesc anume în acest mod. Îmi plăcea asta atât de mult şi mă gândeam că aşa vreau şi eu să-mi duc traiul. Mai apoi, s-a dovedit că lucrurile sunt puţin altfel: în primul rând, nu toţi oamenii îşi duc traiul aşa şi, în al doilea rând, nu este chiar totul foarte bine în asta”, rememorează, râzând, Sviristuhin.

S-a gândit cândva la răspunsul la întrebarea ce este cel mai greu pentru un pictor, dar a uitat şi acum nu ar mai putea vorbi despre asta, însă spune că „dacă iubeşti să faci asta, atunci nici nu apare necesitatea de a te impune. Pur şi simplu, poate, uneori, să ştii să te autoorganizezi, să crezi în tine. Asta e tot. Asta e şi cel mai greu – să crezi că eşti necesar cuiva. Se întâmplă să stai şi să îţi spui că nimeni nu are nevoie de tine şi nimeni nu are nevoie de ceea ce faci, că nu ştii să faci nimic. Dar, acest moment poate fi săltat. Te poţi apuca să faci ceva interesant, să spui ceva oamenilor, şi chiar dacă nu va plăcea, oamenii îţi vor spune „da, nu îmi place” – oricum va exista o oarecare reacţie. Asta e minunat deja”, spune, la repezeală şi parcă oarecum luminat, pictorul. Apoi, încheie spunând că „artistul este o substanţă foarte complicată, de fapt. Sincer vorbind, nu pot spune cu siguranţă din ce material sunt făcuţi pictorii. Este un fel de cocktail format din stări care se schimbă foarte des, şi care adesea nu sunt din cele mai luminoase”, conchide Sviristuhin.