Fântâna din care au izvorât cărţi

A început a scrie poezii încă pe când era elev, iar primul şi cel mai fidel cititor a fost tatăl său. În casa părintească şi astăzi sunt păstrate cărţile lui Nicolae Dabija. De ele are grijă Vladimir, fratele mai mic al scriitorului. Sunt puse la un loc de cinste, căci scriitorul are o colecţie bogată, iar în fiecare carte a lăsat câte un autograf.

Nicolae Dabija s-a născut pe 15 iulie 1948 în satul Bişcotari, numit astăzi Codreni, raionul Cimişlia, în familia lui Trofim şi a Cristinei Ciobanu. Pe Trofim şi Cristina îi cunoşteau toţi în Bişcotari. Tatăl lui Nicolae a fost contabil, şef al casei de cultură şi bibliotecar, iar mama sa a lucrat la câmp. Nicolae a mers la şcoala primară din satul de baştină, iar la liceu – la Sagaidac şi Cimişlia.

„Nicolae este cu doi ani mai mare decât mine. I-am zis tot timpul badea, chiar şi atunci când am crescut şi eram de aceeaşi statură”, aşa începe să povestească Vladimir despre fratele său. L-am găsit vorbind cu un vecin, lângă casa părintească. Povesteşte cu mândrie, când este întrebat despre copilăria lor, chiar dacă zice că, la cei 65 de ani ai săi, este mai greu să îşi amintească detalii. Dar sunt întâmplări de neuitat, pe care nu le poate şterge nicio vârstă. Vova, după cum îl mai numeau cei din familie, nu a uitat niciodată cum a salvat Nicolae viaţa unui vecin. „Eram la scăldat. Cred că aveam în jur de 8 ani. Deja eram îmbrăcaţi ca să ne pornim acasă şi când colo auzim cum cineva strigă că un băiat se îneacă. Nicolae sare în apă, îmbrăcat cum era, şi îl salvează pe Ion. De fiecare dată când îl întâlnesc, el mă întreabă ce mai face fratele”, spune cu bucurie Vladimir.

Dabija – numele bunicilor

Dabija este pseudonimul literar al lui Nicolae. Numele său de familie este Ciobanu. Când a început să publice primele poezii în ziare, şi-a luat ca pseudonim numele bunicilor Ana şi Ioan Dabija. „Parcă sună mai bine Dabija decât Ciobanu. Sau poate aşa ne-am obişnuit noi. Ciobanu sunt mai mulţi. Aveau să se încurce”, este de părere fratele Vladimir.

Întrebat de unde are Nicolae Dabija darul de a scrie, fratele mai mic spune că este un talent înnăscut, dar şi muncit. Nicolae citea tot timpul. Fie că era acasă, la şcoală sau pe câmp. În una din zile, maică-sa i-a rugat pe Vladimir şi Nicolae să sape în faţa casei. Era un lot mic de pământ, dar care trebuia îngrijit. Ea a împărţit frăţeşte, fiecăruia câte o bucată de pământ. „Eu am început să lucrez, dar Colea citea în casă. Când a văzut că eu am terminat, m-a rugat să îl ajut. I-am spus că îl ajut doar dacă cere de la mama câteva copeici ca să mergem la magazin. Mama îi dădea bani pentru că era bun la carte. Când îl vedea că citeşte sau învaţă, nu îi dădea să facă nimic. Mama de atunci a înţeles că el are talent”, spune Vladimir, amintindu-şi acele vremuri.

Într-o vară, ambii fraţi au mers s-o ajute pe mama lor la câmp. Atunci consătenii au văzut cum un copil poate prăşi citind. „Eu prăşeam înaintea lui Colea, dar nişte rude care erau mai aproape de el ne-au povestit că într-o mână ţinea sapa, iar în alta o hârtie. Prăşea un pic, se uita în foaie. Citea ceva. Când vedea că rămâne în urmă, trăgea cu sapa câteva rânduri dintr-o dată”, îşi împărtăşeşte amintirile Vladimir, stând pe un pat din faţa casei. Nu e doar un pat vechi, e tocmai patul în care s-a născut viitorul poet.

A citit toate cărţile

În timp ce colegii lui Nicolae mergeau la casa de cultură din sat ca să joace dame, el se oprea la bibliotecă şi citea cărţi. Lumea zice că le-a citit pe toate. Dragostea lui Dabija faţă de carte poate fi confirmată de către Vera Braga. A fost bibliotecară la şcoala din Sagaidac toată viaţa. În timp ce băieţii ieşeau în pauză, Nicolae îşi făcea drum la bibliotecă. Când termina de citit toate cărţile, le lua de la început. Citea cărţi cu grafie chirilică sau în limba rusă. Atunci când la şcoală era adusă literatură nouă, el era primul la uşa bibliotecii. „Când primeam ceva nou, el lua câte un braţ de cărţi. Le citea repede. Nu era nicio carte care să nu fi fost citită de el. Erau unii băieţi care veneau după cărţi doar după ce Nicolae le povestea momente din ele. Erau mai mult interesaţi de cărţi despre iubire”, îşi aminteşte cu drag bibliotecara, care are acum 78 de ani şi pe care am găsit-o gospodărind în curtea casei din Sagaidac. Cele spuse de Vera Braga sunt confirmate şi de către soţul acesteia, Ion. „Nicolae învăţa bine. El ştia pe de rost temele şi a citit toată literatura care era obligatorie”, o completează soţul, fost profesor de limba „moldovenească” şi director de şcoală. Ion Braga îşi aminteşte că Nicolae avea un scris rotund şi măşcat. Deseori i-a citit poeziile până a fi publicate în ziare. „Înainte de a le expedia spre publicare, mi le dădea mie ca să mă uit cu un ochi peste ele. Îi mai sugeram să schimbe un cuvânt sau o figură de stil”, spune cu mândrie fostul profesor.

De fiecare dată când Vladimir merge să vadă casa părintească, trece pe la fântâna construită de către Nicolae Dabija. A dăruit satului natal nu doar cărţi, ci şi o fântână, care aprovizionează cu apă vreo 60 de gospodării.

RT