„Societatea noastră nu oferă soluţii sau ajutor pentru cei care suferă de singurătate şi care încearcă să lupte cu ea”

Interviu cu Liliana Corobca, scriitoare, cercetătoare a cenzurii comuniste în România

— Sunteţi o scriitoare foarte realistă, cu picioarele pe pământ, cum se spune. Vorbiţi în cărţile dvs. despre singurătate, cenzură, migraţie. De ce abordaţi anume aceste subiecte?

— Nici Honoré de Balzac nu cred că ar pretinde că este extrem de realist. În istoria literară, despre realism s-a vorbit la sfârşitul secolului XIX. Să spunem că vreo două din romanele mele au o miză socială mai puternică. Unele teme pe care le abordez vin din preocupările mele ştiinţifice – cenzura, deportările, altele, din realităţi imediate prin care a trecut sau încă mai trece societatea noastră şi care m-au sensibilizat, la un moment dat – emigraţia, munca la negru, traficul de fiinţe umane etc.

— În opinia dvs., cât de multă fericire poate duce un om? Poate adesea ne complăcem în stările triste, dintr-un ciudat soi de plăcere de a ne automutila sufleteşte?

— Nici nu ştim cât de mult putem duce pe umeri, şi fericire, şi nefericire. Cred că există această tendinţă reprobabilă de a minimaliza tot ce ne bucură şi de a ne întrista exagerat. Mie nu îmi este specifică, nu sunt un om trist şi „automutilarea sufletească” mi-e antipatică, nici în cărţile mele nu va fi de găsit. Dar acum tot mai mulţi oameni suferă de depresie, considerată boală în toată legea. Ţăranii noştri, muncind din noapte în noapte, nu cred să fi auzit de o asemenea boală şi ei nu-şi permit să fie trişti nici când o secetă cruntă le distruge recolta. Ei zic: aşa a vrut Dumnezeu, cu speranţa că vor ieşi cumva din greutăţi. Ofer în cărţile mele destule exemple când personajele supravieţuiesc, deşi se află în situaţii de dificultate extremă, fără a cădea în deznădejde.

— Să vorbim puţin şi despre rolul scriitorului. Ce face el cu temele actuale dureroase – le pune în evidenţă, le „digeră” pentru alţii, le pune în cărţi pentru viitor?

— Pe vremea lui Stalin, „rolul scriitorului” era de „inginer al sufletelor”. Nu putem generaliza ce fac acum scriitorii, au mai multă libertate, pe care fiecare o foloseşte cum ştie – într-o carte am pornit de la un document confidenţial din arhiva cenzurii, în alta, povestea a pornit de la un copil abandonat, pe care l-am întâlnit odată la mine în sat. Nu cred că cineva scrie doar ca să „digere” un subiect. Dar, cu siguranţă, subiectul ales, mai ales dacă e tratat cu talent şi sensibilitate, va atrage atenţia opiniei publice şi se va discuta şi ceea ce nu intră într-un roman. Cititorii germani ai romanului Kinderland m-au întrebat foarte mult despre Moldova, despre situaţia copiilor, despre tot felul de fenomene sociale de la noi, la care nu mă gândisem când scriam romanul. Uneori aveam impresia că ţara de unde vin îi interesează mai mult decât romanul pe care l-am scris.

— Veniţi din Basarabia şi locuiţi în România. Cum se vede de acolo situaţia actuală – politică, socială, economică – a R. Moldova?

— Nu urmăresc presa, nu am televizor, bănuiesc totuşi că lipsesc rubricile permanente sau emisiunile televizate la ore cu audienţă mare despre R. Moldova, ajung informaţii contradictorii şi, de obicei, negative.

— Ce vă lipseşte din ceea ce constituia lumea dvs. în Moldova?

— În R. Moldova mi-am petrecut primii 22 de ani din viaţă, şcoala, facultatea aici le-am făcut. Nu sunt prea nostalgică şi nu vreau să întorc timpul înapoi. Îmi lipsesc, dacă mă gândesc bine, o casă şi o curte, cu pomi înfloriţi primăvara, cu pisică şi câine, cu flori şi aer parfumat. Îmi lipseşte pădurea noastră, cu izvoraşe şi râpi. Pâinea şi cozonacii mamei sau doi peşti prinşi de tata, pe vremea când iazul era al oamenilor din sat…

— Cum a fost copilăria dvs. aici? V-a inspirat pentru anumite momente din cărţi?

— Foarte frumoasă şi fericită. Da, câteva scene din copilăria mea au intrat în cărţi, mai ales acelea legate de jocuri, lecturi şi animale.

— Copiii din „Kinderland” au mai crescut? Ce a însemnat acest roman pentru dvs.?

— Nu, copiii din romane rămân mereu la vârsta din carte, nu mi-i imaginez maturi. „Kinderland” a fost primul meu „bestseller”, cu el am avut succes în străinătate. Am devenit mai cunoscută ca scriitoare, a fost dramatizat în Slovenia, la Teatrul de Stat din Ljubljana. În 2012, tocmai terminasem „Instituţia cenzurii din România”, o antologie de documente, şi am vrut să scap de cenzură şi să schimb registrul, scriind un roman poetic, care a fost publicat în 2013.

— Aţi stat la cămin şi la Chişinău, şi la Bucureşti. Cum a fost viaţa dvs. de studentă? Cum vi se par studenţii de acum?

— Am învăţat foarte mult cât am fost studentă, aveam ore şi sâmbăta, apoi mai umblam şi pe la cursuri de limba franceză şi germană. Cu toate acestea, îmi amintesc şi momentele vesele, zile de naştere ale colegilor, cenacluri literare, prietenii, îndrăgostiri… Citeam mult, nu aveam telefoane mobile, spre deosebire de studenţii de azi, nici reţele de socializare, nici internet nu era. Studenţii de azi sunt poate mai degajaţi, mai independenţi şi mai rebeli decât noi.

— Revenind la subiectele abordate în cărţile dvs. Ce înseamnă singurătatea pentru un scriitor? Dar pentru omul contemporan? E bună, e rea? De ce ne sperie?

— Uneori, ca să scrii o carte, ai nevoie de o singurătate totală, fără drept de apel. Pe de o parte, omul contemporan descoperă singurătatea ca pe un privilegiu, se complace şi nu mai vrea să se despartă de ea. Pe cine mai sperie? Pe de altă parte, din păcate, pentru cei care suferă de singurătate, care încearcă să lupte cu ea, societatea noastră nu oferă soluţii sau ajutor. Pe termen scurt, nu observăm mari schimbări, pe termen lung – ne va afecta tot mai mult. Familiile cu mulţi copii sunt, în zilele noastre, o raritate în toată Europa. Iar dacă mai socotim şi migraţia de la noi… Altfel, e dificil să dai verdicte: în unele situaţii o fi bună singurătatea, iar în altele, mai mult, rea.

— Aţi scris despre cenzura cărţilor în comunism. Observaţi reminiscenţe sau efecte ale acesteia în cultura noastră de azi?

— Cenzura nu dispare peste noapte, plus că şi democraţia vine cu practici noi. Nu urmăresc fenomenul contemporan, nu am timp şi nici posibilităţi, dar anumite manifestări ale cenzurii îţi sar în ochi, pur şi simplu, invazia mediocrităţii fiind un exemplu. Cenzura nu înseamnă doar a tăia dintr-o carte sau a interzice o temă, o operă, un autor, ci şi a promova ceva sau pe cineva fie inofensiv, dar lipsit de talent, fie oportunist, care să susţină jocul puterii. Mă nelinişteşte faptul că practici ale cenzurii, considerate istorice, moarte de mult, ies la iveală şi îşi arată eficienţa. Să sperăm că istoria nu se va repeta, tocmai de aceea am insistat asupra acestei teme.

— În timpurile comuniste, Dumnezeu nu prea era „prezent” în viaţa publică a oamenilor, mulţi erau atei. Dar, cumva tocmai prin această absenţă, credinţa era şi mai prezentă în „сercuri închise”. Ce a însemnat această revenire la spiritualitate în viaţa oamenilor? Cum vedeţi activitatea de acum a bisericii?

— Spiritualitatea nu poate fi interzisă sau oprimată, văd o schimbare de paradigmă, nu o revenire. Vorbim azi de martiri ai regimului comunist, de sfinţi ai închisorilor, care au apărut în urma încercărilor sistemului totalitar de a forma „omul nou”, distrugându-l pe cel „vechi”. Astăzi, nu mai trebuie să te temi a frecventa biserica, dar spiritualitatea sau religiozitatea nu ţin numai de acest fapt. De-a lungul anilor, biserica a fost fie deasupra statului, mai puternică decât el, fie a fost folosită de stat pentru propriile scopuri, fie a păstrat acea balanţă, având independenţa necesară, şi nu a lăsat politicul să se amestece în treburile „spiritului”. Sunt unii care văd viitorul bisericii cu multe reforme care să o apropie de lumea de azi, cu totul altfel de cea a credincioşilor de acum o mie sau două mii de ani, şi alţii care cred că tradiţia trebuie păstrată. Nu am pregătirea necesară să mă pronunţ mai apăsat.

— Spuneaţi într-un alt interviu că aţi găsit cu greu o editură pentru volumele despre „Instituţia cenzurii în România” din motiv că, ştiind rusa, aţi făcut anumite paralele şi conexiuni incomode. Despre ce legături este vorba?

— Nu din motiv că ştiu rusa, poate nici din cauza temei, chiar dacă cenzura nu este şi nu a fost un subiect la modă. Nu am găsit uşor editura care să îşi asume publicarea a două volume de documente, de aproape 1000 de pagini, pe un subiect de specialitate, fără garanţii că va avea vânzare bună. Volumele au trezit interes, au luat şi un premiu, dar se citesc mai greu totuşi şi se adresează unui public academic. Cel mai incomod lucru în privinţa cenzurii e să spui că ea există şi azi. Limba rusă m-a ajutat foarte mult, căci am putut studia sistemul sovietic al cenzurii, ca să văd în ce măsură a fost el introdus, după 1945, şi în România.

— 2018 este anul Centenarului Unirii. Cum vedeţi dvs. această aniversare?

— Trebuie să recunosc că tocmai am răspuns la această întrebare în „Suplimentul de cultură” de la Iaşi şi nu cred că aş putea oferi un alt răspuns. Îmi permit să amintesc un fragment mai relevant de acolo, în care spun că fac parte din generaţia care nu a învăţat la şcoală niciodată istoria Basarabiei sau a R. Moldova, nici măcar din perspectivă sovietică, taman căzuse regimul comunist şi s-a desfiinţat materia şcolară în cauză. Am încercat să recuperez în timp, dar Centenarul e un motiv în plus ca toţi românii să afle mai mult despre Basarabia şi Bucovina. Aceste două foste provincii româneşti aparţin astăzi unor state cu care România e în relaţii de prietenie şi vecinătate, şi aceasta face din Centenar o sărbătoare delicată şi cu atitudini „complexe”. N-aş vrea să fie în niciun caz un motiv de dezbinare, nu am avut mari aşteptări, dar parcă tot ar fi cazul unor întâlniri mai deschise, cu audienţă mare, nu mici conferinţe semiclandestine.

— Tot într-un alt interviu spuneaţi că, unde nu-i economie, cultura şchiopătează. Depinde starea culturii de bunăstarea ţării?

— Uneori îmi mai revizuiesc opiniile, dar în cazul acesta rămân la aceeaşi părere. Sigur că bunăstarea ţării influenţează totul în jur, inclusiv cultura. Nu doar dragostea trece prin stomac, dar şi literatura. Un stat sărac şi corupt nu-şi poate permite întreţinerea scriitorilor, ca aceştia să-şi scrie cărţile, măcar câteva luni pe an. Iar dacă lucrează din greu, uneori în două-trei locuri, aceştia nu mai au timp să scrie. Valabil pentru toţi artiştii, de altfel. În momentul în care scriitorul e şi tradus, promovarea lui e şi mai scumpă. Drum, cazare, organizare de evenimente, totul costă. Dar şi când toate astea sunt plătite de editura străină, nu am văzut vreo implicare la nivel oficial din partea autorităţilor noastre. Aici ar fi multe de învăţat de la cei mai bogaţi şi mai educaţi decât noi.

— Din punctul dvs. de vedere, ce îi lipseşte mediului cultural din R. Moldova? Interacţionaţi cu scriitorii de aici?

— Dacă s-ar descurca financiar, nu cred că i-ar mai lipsi ceva mediului cultural din R. Moldova. Celelalte ar veni de la sine. Dar aceasta e o problemă mai largă, nu doar de la noi. Când ajung în Moldova, mă duc drept în satul meu, aşa că interacţiunea mea cu scriitorii e mai degrabă virtuală. E adevărat, ne mai întâlnim pe la Târgurile de carte din Bucureşti, unde prezenţa moldovenească ar trebui susţinută mai mult, ştiu că un loc e scump şi multe edituri mai mici nu îşi permit. Or, pentru scriitorii noştri ar fi o ocazie bună să se facă mai cunoscuţi. Am avut o întâlnire frumoasă cu publicul şi cu colegii scriitori în cadrul programului „Chişinăul citeşte” de la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu, în 2016.

— Preţurile la unele din cărţile dvs. sunt mai mari la Chişinău decât la Bucureşti. De ce se întâmplă asta?

— Nu doar la cărţile mele, ci la acelea aduse de peste hotare, în general. Am aflat că există nişte taxe nedrept de mari la vamă, pentru că Moldova nu se află în spaţiul Uniunii Europene. Editurile şi librarii nu au nicio vină, acest aspect ar trebui discutat mai sus.

— Se poate trăi din scris în România?

— Eu nu îmi permit să trăiesc din scris şi nu cunosc autori care să nu aibă o slujbă, un job, măcar pe jumătate de normă, pe undeva, ori un soţ sau o soţie care să aducă bani în casă.

— Cum se face literatură azi? Se scrie mai mult, mai puţin, mai cu ardoare sau mai apatic?

— Am impresia că se scrie mai mult, dar nu deţin statistici în domeniu. Îţi trebuie mult entuziasm şi energie ca să scrii. Dacă eşti apatic, faci altceva sau dormi, de obicei.

— Ce credeţi că lipseşte literaturii de azi?

— Vizibilitate, un pic mai multă reclamă, mai multă solidaritate de breaslă, drepturi de autor mai multe, remunerări mai generoase. Şi un cititor curios, fidel şi destul de independent financiar, ca să-şi poată cumpăra cărţi.

— Spuneaţi altundeva despre carte, ca fiind dovadă a umanităţii din noi. Totuşi, de ce citim?

— O fi o necesitate fiziologică a creierului nostru pretenţios – când ne e sete, bem, când ne e foame, mâncăm, la durere, plângem, când ne e dor de poveste, citim.

— Ce se întâmplă în casa dvs. de obicei, fie că scrieţi, fie că nu?

— Lucrez şi stau puţin pe acasă, bănuiesc că se ceartă cărţile între ele în lipsa mea, care-i mai frumoasă şi care-i mai valoroasă.

— Aveţi un spaţiu unde vă place să lucraţi?

— Acasă, la părinţii mei, avem casă mare şi am scris mai multe cărţi în veranda noastră luminoasă şi spaţioasă, cu tril de păsări şi cărţi în jur.

— Cât de mult din textul iniţial ajunge în carte?

— Niciodată tot, sută la sută, dar mult. Unele date sau scene le păstrez pentru alte cărţi şi, rar, abandonez sau arunc pagini deja scrise.

— Citeam pe undeva că scrisul vă epuizează, pentru că sunteţi vulcanică atunci când lucraţi la o carte. Ce faceţi după ce cartea s-a terminat?

— Mă apuc de următoarea. Scrisul mă epuizează, e adevărat, dar lipsa unui roman în preajmă îmi creează o senzaţie de gol, de inutilitate, aşa că mă simt bine când scriu, câte puţin, la o carte nouă.

— Ce aţi aduce din România în R. Moldova?

— Nişte petrol, deşi nu sună prea poetic.

— De curând, aţi lansat un nou roman, „Capătul drumului”. Despre ce este acesta?

— Un roman are întotdeauna mai multe teme, în „Capătul drumului” am pornit de la deportările bucovinenilor din iunie 1941, i-am urmărit până au ajuns în stepele kazahe, apoi personajul principal se întoarce, în partea a treia a cărţii, într-un sat din Moldova Sovietică. Este şi despre credinţa care ne salvează mai mult decât felia de pâine primită, despre poveştile care alungă necuratul, despre solidaritate şi bunătatea umană.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *