Victor Moşneag: Lacrimile unui vagabond

Aproape de fiecare dată când mergeam pe lângă un vagabond, aveam aceleaşi gânduri de lehamite. Oameni de diferite vârste, mai mult sau mai puţin bolnavi, cerşeau câţiva bănuţi. Era o imagine care nu-mi trezea acele sentimente de milă şi durere sufletească fireşti unei atare situaţii.  De multe ori, îi priveam pe aceşti oameni cu dispreţ, doar gândindu-mă la bunicii mei care, la 75 de ani, deşi cu dureri în tot corpul, nu ezită să lucreze pământul, să aibă grijă de gospodărie, doar pentru a-şi câştiga cinstit o bucată de pâine. Toate aceste sentimente mi-au fost însă adânc zdruncinate atunci când l-am văzut pe EL.

Stătea rezemat de pereţii unei clădiri de pe str. Puşkin. În ambele mâini ţinea un pahar, în care se vedeau câţiva lei. Iar ochii, cei care m-au făcut să scriu această istorie, erau plini de lacrimi. Şi nu erau lacrimi oarecare. Erau lacrimi care mă urmăresc şi acum. Obrajii bărbatului erau uzi, iar din ochi nu conteneau să curgă lacrimi. A fost cu siguraţă cel mai trist şi, totodată, adevărat plânset pe care l-am văzut. Era atât de sincer, încât nu putea să nu te cucerească. Privirea inocentă îţi amintea de cea a unui copil care încă nu înţelege nimic, dar care se supără că nu i-ai dat jucăria preferată. Am crezut că s-a întâmplat ceva cu sărmanul om. Nu am putut să nu mă apropii.

Problema e că bătrânul nu putea să mă vadă. Ochii lui, din care curgeau lacrimi şiroaie, nu puteau percepe realitatea şi nu puteau vedea nimic. Auzea foarte greu. La întrebările mele, ochii săi izbucneau şi mai mult în plâns. Nu am putut avea un dialog. Singurul lucru pe care l-am auzit a fost un mulţumesc, care m-a făcut să fiu împăcat la gândul că m-am apropiat de el. În rest, am plecat cu speranţa că îl voi întâlni  data viitoare.

Au trecut mai multe luni de la această întâmplare, dar port şi acum în gând acele imagini cu vagabondul care plângea. Am fost atât de impresionat, încât de fiecare dată când merg prin acel lor, îl mai caut cu privirea. Din păcate, însă, bătrânul lipseşte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, dacă mai trăieşte, sau nu. Cert este că această întâmplare m-a făcut să mă gândesc la faptul că, în R. Moldova, încă există robie. Că există persoane care îi forţează pe alţii, fără posibilitatea de a se apăra, să cerşească. Că există cazuri când poliţia îi reţine pe cerşetori şi îi eliberează doar după ce le ia banii. Că, în R. Moldova, există mii de bătrâni care trăiesc de azi pe mâine, unii din mila vecinilor, alţii – din cea a rudelor, pentru că pensia nu îi ajută nici să-şi plătească întreţinerea. Că unii, care ajung la 70 de ani, îşi permit să trăiască liniştit, fără vreo grijă, în timp ce alţii, care nu au lucrat mai puţin de-a lungul vieţii, sunt nevoiţi să cerşească. Singura lor vină e că au fost cinstiţi. În acelaşi context, doar că de partea cealaltă a baricadei, nu pot uita faptul că, pe străzile din Chişinău, şi nu doar, stau şi asăzi tot felul de prefăcuţi, care se dau ba şchiopi, pa surzi sau infirmi, pentru a provoca mila trecătorilor.  Noi, trecătorii, îi tratăm pe toţi la fel… Statul, însă, uită şi de unii şi de alţii.

Victor Moşneag,
v.mosneag.zdg@gmail.com


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *