Unde e regula de aur?
Cândva, în Europa creştină, regula reciprocităţii era norma etică principală. Prin urmare: “Comportă-te cu ceilalţi aşa cum ai vrea să se comporte ei cu tine”. Cel puţin în discursul mediatic, evenimente similare sunt tratate surprinzător de diferit. Să ne referim la câteva exemple. Pe 1 ianuarie 2012, un tânăr a fost împuşcat mortal la hotarul administrativ cu regiunea transnistreană. Un militar din contingentul rus al “forţelor de menţinere a păcii” a tras într-un cetăţean al R. Moldova care nu a răspuns la cererea de a se opri lângă un punct de control în zona de securitate din Transnistria. Reacţia comentatorilor vizavi de “pacificatorii” ruşi a fost, respectiv şi corect, dură. De altfel, nu există alte metode de a opri o maşină, în absenţa unui pericol mortal pentru alţii, în afară de stoparea acesteia prin uciderea şoferului? Concluzia: “Ruşii sunt răi”.
Recent, în SUA, s-a întâmplat un caz similar, în care o tânără femeie, aparent cu tulburări psihice, nu s-a lăsat oprită de poliţia de la Washington D.C., în acelaşi cartier unde se află şi Congresul american. Femeia a fost ucisă, iar copilul său de un an a rămas viu în maşină. Deşi femeia nu avea armă, o perioadă de timp, mass media a lăsat să se înţeleagă că ar fi avut loc un “schimb de focuri”. În realitate, au tras numai poliţiştii, care au reuşit să se rănească şi pe ei înşişi. Care a fost reacţia presei din R. Moldova? S-a pus accentul pe faptul că femeia ar fi fost o persoană “cu probleme”. Niciun cuvânt critic despre acţiunile poliţiştilor. Concluzia: “Bravo poliţiştilor americani, care au deturnat un potenţial atac terorist. Dacă am avea şi noi poliţişti atât de performanţi…”
În acelaşi context, recent, s-a propus trimiterea “pacificatorilor” din R. Moldova într-o misiune ONU în Kosovo. Citez un post TV: “De la 1 noiembrie, Moldova ar putea participa cu un contingent de militari la operaţiunea internaţională de menţinere a păcii în Kosovo. Un proiect de lege în acest sens a fost avizat astăzi de Guvern. Pentru această misiune, anual, vor fi cheltuiţi 923 mii USD. Potrivit documentului, contingentul va fi format din 33 de militari instruiţi pentru misiuni de securitate şi pază a obiectivelor militare, o echipă de geniu, compusă din 7 militari, şi un ofiţer de stat-major”.
E interesant de văzut din perspectivă sârbă diferenţele dintre priorităţile misiunii pacificatorilor moldavi în Kosovo şi a celor ruşi de la noi. Şi preţurile, din perspectiva noastră. Atunci când, din considerente financiar-economice, se închid şcoli rurale, planificatorii noştri consideră mai necesară o participare, oarecum simbolică, alături de “partenerii internaţionali” la operaţiunea de menţinere a păcii în Kosovo. Nemaivorbind de insuficienţa locurilor bugetare în învăţământul superior. Potrivit unor calcule aproximative, angajamentul de “pacificare” în Kosovo echivalează, anual, cu cca 1600 de locuri suplimentare finanţate de la buget în universităţile de stat.
Ca şi în cazul monumentului deportaţilor, instalat în faţă gării, costul căruia se estimează la cca 25 de milioane de lei, orice “investiţie” făcută de stat poartă costul unor investiţii alternative nerealizate. Astfel, în loc să-şi protejeze propriii cetăţeni de criminalii autohtoni (sau să ridice pensiile deportaţilor şi veteranilor), autorităţile noastre investesc în stabilizarea unei frontiere dintre două regimuri care, ambele, se fac vinovate de crime împotriva umanităţii: de la comerţul cu organe până la genocid.
În definitiv, regula subiacentă a conceptului de “securitate globală” devine evidentă: transferarea fondurilor de la păturile sociale sărace (contribuabili occidentali şi state în prag de faliment) spre o birocraţie militar-umanitară, care, ca şi în cazul masacrelor din Ruanda, nu intervine chiar dacă se află alături. Sau, în alt caz, un ministru al statului vest-african Coasta de Fildeş se plângea într-un interviu acordat pentru filmul “U.N. me” că “pacificatorii” ONU se aflau departe de zonele de demarcare, instalaţi comod pe o plajă. Autorii filmului au stabilit şi ocupaţiile preferate ale militarilor internaţionali: cluburile de noapte şi bordelurile. Iată, în sfârşit, o industrie care prosperă!
