Strada Fără Nume

Cristiania este o ţară care va împlini mâine 37 de ani. Mâine, toţi locuitorii acelei ţări se vor aduna în centru, pe Strada Fără Nume, pentru a primi de la autorităţi câte o bucată din tortul jubiliar şi nu numai. De o lună, pe toate străzile şi în toate cartierele Cristianiei sunt afişate invitaţii la festivitatea de mâine, în care se promite fiecărui participant “muzică, tort şi dragoste”. Acest stat are doar câteva hectare şi se află undeva în centrul Uniunii Europene, dar nu este indicat pe niciuna din hărţile oficiale ale lumii. Cristiania este o comunitate fără acte oficiale, fără constituţie, fără sistem de taxe, căci a fost creată şi funcţionează de aproape 4 decenii doar în baza unor principii: nonviolenţă, libertate, egalitate, fraternitate.

Această comunitate este situată în capitala daneză, Copenhaga, şi este considerată de către autorităţile oficiale drept un experiment social. Ea a fost iniţiată pe un teritoriu care a aparţinut anterior armatei, de aceea unul din principiile de bază este nonutilizarea armelor şi a forţei. În Cristiania nu este permisă intrarea cu maşina, sau orice alte mecanisme care emană CO2, în Cristiania nu sunt admise tehnologii care ar dăuna mediului, şi nimeni nu se consideră în drept să aplice violenţa. În Cristiania banii nu sunt o valoare foarte importantă, iar magazinele şi localurile din zonă oferă totul la preţuri mici. Doctori în ştiinţe, oameni care au doar studii gimnaziale, profesori sau măturători de stradă, cerşetori sau cercetători ştiinţifici, toţi sunt egali în această lume şi nimeni nu se consideră mai presus de celălalt. Oricine şi oricând poate intra în Cristiania, căci această comunitate nu are porţi, ci doar uşorul porţii, care dă acces liber tuturor.

Cristiania a fost creată ca o lume ideală, prin care oamenii au dorit să demonstreze că un sistem bazat pe umanism poate exista. Totul a fost posibil aici, comunitatea nu a solicitat niciodată de la autorităţile oficiale nimic, nici bani, nici intervenţii, nici ajutor. Iată, însă, că autorităţile descind de multe ori pe an în Cristiania, cu batalioane de poliţie. Căci această lume creată pe principiul nonviolenţei şi toleranţei faţă de orice fiinţă umană a fost invadată de traficanţi şi comercianţi de droguri. Acum, Cristiania are două nume adiacente: “Lumea ideală” şi “Lumea traficanţilor, a drogaţilor, a degradaţilor”. Câteva zeci de oameni fără principii morale au venit într-o bună zi şi au schimbat realitatea în această cea mai bună dintre lumi. Astfel, Strada Fără Nume, destinată întrunirilor celor cu bune intenţii, este deseori martora arestărilor şi a violenţei.

Acest scenariu de infiltrare a răului mi-a creat senzaţia unui deja-deja-deja-strădeja vu. De câte ori, fiecare dintre noi, nu a urmărit în Cristiania noastră cum cineva vine cu interesul său ascuns şi criminal şi strică toată afacerea bunelor intenţii. Aşa a fost cu Mişcarea de Eliberare Naţională, care i-a dus pe cetăţenii Letoniei, Lituaniei, Estoniei în Uniunea Europeană, pe când la noi – în fruntea acestei mişcări s-au infiltrat elemente care au fost interesate doar de control politic şi trafic de influenţă. Aşa s-a întâmplat cu Cortina de Fier, căci în timp ce Germania s-a reunit şi a distrus Zidul Berlinului, în mijlocul unioniştilor de pe Prut s-au infiltrat elemente care au clădit un zid şi mai tare, de neclintit. Aşa s-a întâmplat cu democraţia, căci în timp ce un număr mare de naivi curaţi credeau că aduc valorile libertăţii de gândire şi de expresie în legislativul din Moldova, au adus de fapt secera, ciocanul, nicovala şi steaua roşie. Aşa am ajuns într-un fel, adunaţi pe Strada Fără Viitor, într-o permanentă frământare despre bunele intenţii ratate.

Distrugerea Cristianiei se întâmplă la noi la orice nivel, naţional, municipal, comunitar, organizaţional, familial. Chiar şi noi, la Ziarul de Gardă, avem un exemplu similar. De curând, am refăcut pagina web şi am relansat forumul, unde cititorii noştri din întreaga lume ar putea să îşi exprime liber părerile, să îşi exprime opiniile fără restricţii.

Vizitatorii www.zdg.md comentează în special cazurile legate de corupţie şi, deseori, ne semnalează şi cazuri suplimentare. Iată însă că, de la o vreme, în comunitatea noastră web s-au instalat câteva personaje care au alte interese, ascunse probabil. Aceste personaje au apărut în ziua în care a fost plasat articolul “Vară toridă la SIS”. Iată un scurt exemplu, doar unul din multele, despre manipulările forumeşti:

La 15 septembrie, o persoană cu numele “Po din România” a postat următorul comentariu: “Urmăresc de multă vreme aceste discuţii FRAŢILOR şi aş vrea să vă spun că vă compătimesc, acest ZORGHE este un nenorocit dea binelea, mai ales prin declaraţiile pe care le face, nu am cuvinte, ZORGHE eşti un monstru, cum poţi mă dobitocule să ne învinuieşti de toate prostiile astea cînd noi am fost alături de voi în momente de grea cumpănă şi m-ai ai tupeul să invoci nişte idei tîmpite de pro-statalitate, dacă vine vorba de pro-statalitate atunci putem vorbi numai de cea ROMÂNEASCĂ.”

În câteva clipe după postarea acestui mesaj, a apărut un răspuns al unui cititor care se numeşte Zorghe. Iată ce spune el, făcând uz de libertatea de expresie şi de dreptul la libera exprimare:

“Domnule Po din romania, uau ce pseudonim haios aveţi PO, probabil PO-PO, prostatalitatea moldovenească nu se compară cu prostata ta ROMANEASCĂ, ar fi bine să te adresezi medicului.”

Se pare că atât Po, cât şi Zorghe au probleme cu etica şi toleranţa. Probabil că Po ar trebui să fie condamnat primul, căci l-a provocat pe Zorghe la acest limbaj abuziv. Adevărul este însă altul. Mesajul lui Po a ajuns pe forumul Ziarului de Gardă cu IP-ul 81.180.7X.X. Este exact IP-ul de la care şi-a postat Zorghe toate mesajele de până atunci şi după asta. Sărmanul Po se pare că nici nu există, el a fost creat de Zorghe, pentru a se autovictimiza şi a provoca violenţe cel puţin verbale într-o comunitate care e creată pe alte principii. Exemple de acestea sunt multe în toată Ţara Fără Nume.

Alina Radu

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. Dan Nicu

    Săgeata

    Soarele – talger roşu îndreptându-se spre orizont.

    Cerul – de culoarea lazuritului, ca o batistă albastră-sinilie aruncată peste lume.

    Stelele – abia vizibile, accentuându-şi cu fiecare clipă strălucirea.

    Piaţa Patriarhiei – invadată de oameni.

    De două zile, oraşul era în fierbere, deşi la prima vedere, mergând pe bulevardele lui aflate în zona centrală, ar fi putut părea la fel de liniştit ca întotdeauna. Acea expresie cu mâncarea naţională care nu face explozie îşi păstrase valabilitatea pe parcursul a opt ani… Opt ani lungi, în care orăşenii se retrăseseră, ca nişte melci, în propriile cochilii, preocupându-se de micile lor griji cotidiene. Opt ani în care, chiar dacă apăruseră multe edificii noi, totul încremenise ca într-un tablou suprarealist, iar oamenii, asemeni unor mici figurine de ceară, împietriseră în poziţii ciudate.

    Adierea unei respiraţii glaciale adusese ură şi dezbinare. Existaseră şi înainte, dar niciodată în asemenea proporţii. Acum, ura emana din toate direcţiile. Din catedrală, din clopotniţă, din arcul de triumf, din pietrele pavajului, dar mai cu seamă din clădirea-turn în care se adăpostea Despotul. Aceasta avea ferestre din sticlă fumurie, pentru ca nimeni să nu poată vedea ce face Despotul, şi pereţi monumentali din piatră albă, ca acesta să se ştie în siguranţă. Rezistenţa lor depăşea forţa celei mai mari bombarde din oraş.

    Din momentul în care se înscăunase cu mare alai, promiţând instaurarea unei noi Ere de Aur, în care pâinea şi carnea să se vândă la preţuri modice, iar vinul şi apa-de-foc să curgă gârlă, orăşenii deprinseseră gustul cnutului şi a lăncilor gardienilor publici, astfel fiindu-le recompensată naivitatea. Impertinenţa şi maliţiozitatea stăpânirii se văzu la dimensiunile ei reale atunci când câteva zeci de bătrâne care cereau ieftinirea pâinii fură bătute cu sălbăticie şi îmbrâncite de pe scările clădirii-turn de către gardieni. În loc să se apuce din start de îndeplinirea fabuloaselor promisiuni pe care le făcuse înainte să sărute, cu lacrimi în ochi, drapelul cetăţii, Despotul începu să ţină multe discursuri. La început, vorbea despre moştenirea grea pe care i-o lăsase Consiliul celor O Sută, care condusese anterior oraşul. „Noi trebuie să ne ridicăm din genunchi” spusese acesta, vorbind la o reuniune publică. Şi pentru că puterea lui venea „de la oameni”, Despotul le organiza periodic supuşilor săi mari petreceri de masă, în cadrul cărora aceştia erau încurajaţi să-şi bea minţile, mulţumindu-i astfel tătucului pentru viaţa fericită înecată în alcool ieftin. După aceste petreceri, care durau zile în şir, oraşul vegeta săptămâni întregi în neştire. Foarte puţini dintre locuitorii săi îşi dădură seama că Piaţa Patriarhiei, locul în care mii de oameni dobândiră, cu ani în urmă, Independenţa, în care se cântase şi se plânsese, se transformă într-o cocină, într-un adăpost al beţivilor şi al târfelor. Totul, sub privirile aprobatoare ale omului care hotăra acum destinele cetăţii.

    După ce se simţi îndeajuns de puternic, Despotul începu să-şi realizeze planul pentru care acaparase puterea. Pe măsură ce punea mâna pe averile oraşului, făcând din vistieria publică o sursă de îmbogăţire personală, orăşenii erau hrăniţi cu lecţii de „înţelepciune” menite să le devieze atenţia de la adevăratele probleme. Astfel, aceştia au aflat că vorbesc o altă limbă decât cea pe care o vorbiseră dintotdeauna, că drapelul şi stema lor, pentru care se murise cândva, sunt însemne străine şi trebuie schimbate, că independenţa oraşului este mereu pusă în pericol de către duşmanii din exterior şi pentru a o apăra, poporul este dator să creadă orbeşte în cuvintele stăpânirii. Cei mai buni oameni ai oraşului luară calea exilului. Încurajat de către Despot, acesta îi uşură mult viaţa, pentru că îl lipsi de majoritatea potenţialilor duşmani.

    Cei opt ani de dominaţie îi albiseră părul, însă vocea şi atitudinea îi rămăsese aceleaşi. Reuşise. Instaurase, în sfârşit, dictatura. Duşmanii îi zăceau în morminte sau închisori. De la înălţimea turnului său, oraşul se vedea ca în palmă. Zâmbi. Nimeni şi nimic nu-l mai putea opri acum. Era el însuşi, „unic Domn şi Stăpânitor”. Pentru totdeauna.

    Auzi paşi în spatele său. Îşi întoarse capul, ca să-l vadă pe cel care îi fusese alături dintotdeauna în tot ce făcuse, servindu-i interesele din umbră sau în mod explicit. Era Sfetnicul. Acesta îşi miji ochii, schiţă un zâmbet abia perceptibil şi-şi privi stăpânul drept în ochi. Era un gest pe care învăţase să şi-l permită.

    – Plecăciuni, Înălţime! vociferă Sfetnicul. Buzele roşii îi constrastau cu mustăţile şi barba scurtă, negre ca tăciunele.

    – Ce e? Ce cauţi aici fără să te fi chemat eu?

    – Iertare, Înălţime, dar se pare că oraşul se află în pragul unei revolte. Grupuri de persoane înarmate cu lănci, scuturi şi arbalete furate din arsenalele militare au devastat în noaptea asta câteva posturi de gardă de la periferia nordică. Trebuie instaurată starea de urgenţă şi declarată mobilizarea generală.

    La auzul acestor cuvinte, Despotul se făcu roşu de mânie.

    – Ah, trădătorule! Unelteşti împreună cu duşmanii mei! Vrei să mă faci să intru în panică şi să-ţi dau puteri sporite, ca să-mi poţi veni de hac mai uşor. De cine crezi că mă tem, când armata mi-e fidelă şi n-o să mă trădeze niciodată? Două centurii de arcaşi, şi s-a zis cu revolta lor! De ce vii abia acum, seara, să-mi spui despre asta?

    – Pentru că nu obişnuiesc să vă deranjez fără a fi chemat. – pară Sfetnicul. – Acum, însă, dată fiind situaţia….

    – Hai, termină cu balivernele, spune-mi ce se întâmplă! – îi tăie avântul „Înălţimea sa”, vădit iritat că fusese bătut cu propriile arme prin replica precedentă.

    – Se pare că situaţia a luat o turnură neplăcută, Înălţime! – răspunse Sfetnicul, păstrându-şi acelaşi zâmbet pe buze. – Am încercat să ordonez măsuri de forţă împotriva manifestanţilor, dar în loc să potolească spiritele, aceasta a antrenat în acţiune noi şi noi grupuri de oameni. Totul a avut loc foarte repede. Am ajuns la concluzia că tocmai înăbuşirea revoltei într-un cartier duce la izbucnirea ei în altul… e ca un foc de pădure.

    – Păi atunci stinge-l! Ia oricâţi gardieni doreşti, pune-te în fruntea detaşamentelor şi termină cu această… această… răzmeriţă! – urlă Despotul.

    – Mai cu cale ar fi să încercăm să ne salvăm vieţile, Înălţime – pronunţă interlocutorul său cu atenţie; – am fost informat că două coloane de manifestanţi se îndreaptă către Piaţa Patriarhiei din direcţii opuse, şi că liderii lor vor face joncţiunea la arcul de triumf, şi că următorul pas va fi luarea cu asalt a Palatului… şi…

    – Basta! – răcni Despotul. Binecunoscuta-i voce răguşită se transformă într-un soi de lătrat de hienă. – Gărzi! Gărzi! Luaţi-l!!!

    După ce Sfetnicul îi dispăru din priviri, Despotul se aruncă din nou spre ferestre şi privi în depărtare, acolo unde, în lumina roşiatică a apusului de noiembrie, grupuri mici de oameni începură să-şi facă drum către clădirile guvernamentale. Mormăi o înjurătură în limba scită, limba lui preferată, după care se grăbi spre Casa de Trasmisiuni, ca să anunţe majorarea salariilor muncitorilor din manufacturi de la cinci sute la şase sute de drahme.

    …Intr-o cazarma aflata pe la periferia orasului, cineva aprinse lumina. O lovitură bruscă îl trezi din somn pe unul dintre gardieni, un tanar oaches, inalt si costeliv. Căzu pe duşumea, dar se ridică în clipa următoare. Înţelesese totul. Acum se va îmbrăca în grabă, îşi va încălţa obielele şi peste ele cizmele şi va încremeni în poziţie de drepţi, lângă ceilalţi.

    – Gardieni! Securitatea poporului şi a statului este pusă în pericol, începând cu noaptea trecută, de către un grup de bandiţi. Aceştia l-au ameninţat cu moartea pe conducătorul nostru, cel care v-a adus lumină şi pace şi care munceşte zi şi noapte pentru propăşirea voastră şi a familiilor voastre. Misiunea centuriei noastre este să apere Palatul de grupurile de răufăcători. Este o mare onoare. Îl veţi proteja pe multiubitul nostru lider şi părinte! Viaţa pentru Căpitan!

    De două zile, trăia cu speranţa că jocul pentru el se va termina mai repede, că va reuşi să evite ceea ce i se rezervase acum, că vreo săgeată rătăcită îl va scuti de supliciul de a-şi măcelări compatrioţii ieşiţi în stradă. În timpul raidurilor din ziua precedentă, îşi văzuse câţiva dintre camarazi seceraţi de luptătorii insurgenţi. Îi invidia acum.

    Peste doisprezece ore, tanarul se poziţiona la vreo cincizeci de metri în faţa Palatului. Câteva sute de arbalete îşi aşteptau victimele, care se tot apropiau, cântând şi scandând lozinci. Lancea şi scutul zăceau pe caldarâm. Îşi simţi fruntea înrourată şi spatele străfulgerat de fiori reci. În jurul lui se vorbea mult, preponderent în scită. Se rosteau discursuri ad-hoc de îmbărbătare. Tensiunea creştea.

    Deodata, se facu liniste. Isi facuse aparitia insusi Despotul. Hotarat sa-si elimine dusmanii, acesta venise sa conduca personal represiunea.
    – Legiune! Ascultă comanda la mine! – urlă Despotul, de la înălţimea carului său de luptă, tras de doi cai. – Alinierea! Poziţia de tragere luat!

    Gardianul işi ridică arbaleta. Ochiul său antrenat îi spuse că săgeata lui ar fi lovit pieptul unui puşti de vreo şaisprezece ani, care îi venea în întâmpinare.

    – Foc!

    Îşi privi fascinat săgeata, care descrise o traiectorie semieliptică până să-şi atingă ţinta. Despotul se prabusi la pamant cu beregata strapunsa. În clipa imediat următoare, tanarul simţi o durere imensă în spate, şi i se tăie răsuflarea. Încercă să facă un pas, când auzi o voce puternică din mulţime chemându-l pe nume.

    – Ieremia!

    Apoi căzu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *