Răspunsuri pierdute

În fiecare zi, la redacţie vin mai multe persoane. Cititori de toate vârstele, bătrâni şi tineri. Unii vin să ne felicite pentru ceea ce facem, alţii vin să ne întrebe cum rezistăm, cei mai mulţi, însă, vin să ne solicite ajutor. Pentru ei, noi, reporterii, suntem ultima speranţă. Pentru ei, doar jurnaliştii sunt cei care ar putea să-i ajute şi să le facă dreptate. Aceşti oameni vin cu dosare întregi, cu multe-multe foi, adunate de  ani de zile.

Aceste foi sunt răspunsurile venite de la autorităţi. Ele sunt aşteptate cu multă răbdare, sunt adunate unul câte unul, fiind aranjate în ordine cronologică.

Aceşti oameni nu doresc nimic altceva decât dreptate. Din nefericire, rămân doar cu aşteptările şi căutarea. În vocabularul lor au apărut numeroase fraze ce exprimă disperarea cauzată de aşteptările mult prea îndelungate.

Aceşti oameni sunt nevoiţi să scrie şiruri interminabile de scrisori şi să aştepte răspunsuri inutile. După lungi aşteptări, apar răspunsurile, care sunt vagi şi neclare. Sunt, de fapt, raspunsuri fără răspuns.

Oamenii solicită ajutorul jurnaliştilor deoarece încrederea lor în justiţie e la nivelul „0”.  Mă întreb de ce oamenii ajung să cerşească ajutor şi dreptate în condiţiile în care statul trebuie să le asigure acest lucru?

De ce oamenii aşteaptă ani în şir ca justiţia să-şi spună cuvântul? De ce organele de drept „se fac că plouă”, atunci când vine vorba despre soluţionarea unor cazuri în care sunt implicaţi funcţionarii publici? Oare cât vor mai continua aceste aşteptări?

Sunt doar câteva întrebări. Şirul poate continua, pentru că nimeni nu cunoşte când am putea obţine răspunsul aşteptat.

Veronica Russu