Ovulul “7 Aprilie”

Motto:„Nu cred nici eu că arma ta / Îţi dă vreun drept asupra mea /
Şi-n tot ce fac e ca să ai /Un alt motiv mai bun să dai /
Un sens la tot nimicul tău / Eşti doar un om mai slab mai rău”
(Fragment din piesa “Albastru”* al trupei Luna amară)

Ce ştim noi despre “7 Aprilie”? Cred că nu se va supăra nici Catan, nici Zubco, dacă voi spune că nu cunoaştem nimic. Or, şi la un an de la acele evenimente, un mare semn de întrebare planează asupra lor şi nicio instituţie responsabilă nu a ştiut/putut să-l înlăture.

■ Ce ştie un copil la 1 an? Pe lângă faptul că începe să meargă, acesta recunoaşte persoanele apropiate; cunoaşte obiectele care produc zgomot, pe cele care se mişcă, pe cele care-i fac plăcere, pe cele care nu trebuie atinse; îşi poate exprima emoţiile: bucuria, surprinderea, supărarea, teama, neplăcerea, interesul, zâmbeşte ca răspuns altui zâmbet; cunoaşte foarte bine gesturile şi cuvintele şi îşi poate comunica propriile dorinţe şi emotii, în diverse moduri, inclusiv prin “vorbe”. Respectiv, dosarul “7 Aprilie”, pe care au “tăbărât” numeroşi anchetatori şi procurori, nefăcând altceva decât să ridice o perdea de colb şi să provoace sute de întrebări, este încă un ovul care, după toate aparenţele, nu va fi fecundat vreodată.

De ce după atâta habă de vreme dosarul “7 Aprilie” este unul de ficţiune? În tot acest timp, mă frământa şi pe mine, ca şi pe mulţi alţii, această întrebare. Primul răspuns a fost: nu pot. Or, nu o singură dată mai marii instituţiilor de drept au lăsat să se înţeleagă că ministrul s-a schimbat, dar subalternii au rămas aceiaşi, implicaţi direct sau indirect în evenimentele din aprilie şi, respectiv, nu au niciun interes, ba din contra, de a limpezi lucrurile. E un răspuns logic, deşi este un “dar”.

Ministrul are nevoie de doar câţiva oameni de încredere ca să afle totul. Dacă oamenii legii au putut lua cu japca oameni din stradă, torturându-i şi omorându-i, atunci cum nu pot face un poliţist să vorbească? Or, metodele aplicate protestatarilor reţinuţi, sunt sigur, îl pot face să vorbeasă chiar şi pe un poliţist. De aici, se pare, organele de resort nu vor să clarifice lucrurile.

De ce? De ce autorităţile centrale nu vor să clarifice dosarul “7 Aprilie”? Pe lângă ipoteza mai veche potrivit căreia acest lucru l-ar viza direct pe fostul pcrm-ist Lupu, element indispensabil al AIE şi, respectiv, nu poate fi permisă destrămarea alianţei de guvernare (deşi ultimile simptome arată că alianţa e moartă demult), mă gândesc şi la altceva. Cine, în ziua de azi, nu are nevoie de slugi ieftine? Ce guvernare, oricât de democrată ar fi, ar refuza serviciile unor indivizi mancurtizaţi prin dosarele penale puse “la păstrat” în safeu? Or, pentru astfel de persoane, întotdeauna se va găsi “de lucru”, indiferent de forma de guvernământ. Aşa am ajuns la gândul că guvernarea, sau cel puţin unele elemente ale ei, cunosc totul.

De ce nu fac publice informaţiile? M-am gândit că poate informaţiile sunt păstrate pentru electorală. De ce nu? Ar putea aduce un plus de imagine şi electorat partidului care se va asocia cu dezvăluirea, mai ales că toate membrele AIE ar avea nevoie de asta. Acest gând, însă, m-a făcut să mă cutremur – să fie oare atât de perfidă guvernarea, ca să joace pe sentimentele şi aşteptările oamenilor? Aşa cum sângele apă nu se face, iar fără foc nu iese fum, îmi vine să cred că ar putea fi. Cel puţin asta inspiră unii dintre reprezentanţii săi, în pofida faptului că cei care i-au ales vor răspunsuri, fără să le pese de felul în care le-ar obţine guvernarea. Oamenii aşteaptă rezultate concrete şi dure. În campanie, partidele de la guvernare promiteau să fie chiar mai străvezii ca cristalul, de credeai că Statuia Libertăţii se va muta cu traiul din New York, la Chişinău. Şi acum ce avem? Un vacuum informaţional plin de cadavre, sânge, vânătăi, lacrimi, stres, frică, zvonuri…

■ De ce? De ce imagiile video, prezenatate de Mihai Ghimpu mi-au trezit acelaşi sentiment de neputinţă şi turbare pe care l-am avut la 8 aprilie 2009? Pentru că imaginile video poliţiştii păreau mai mult o haită de coioţi, predispusă să radă totul în calea sa, decât nişte reprezentanţi ai legii. Şi la 8 aprilie 2009, poliţiştii păreau nişte coioţi – de la umbra clădirii Guvernului se năpusteau asupra grupuleţelor de protestatari “rătăciţi” prin preajma Palatului Naţional, îi izbeau la pământ, îi forţau să urce în maşini şi dubiţe sau îi duceau undeva prin subsolul Executivului.

■ De ce? De ce Sindicatul Poliţiştilor “Demnitate” a ieşit cu declaraţii acum, la un an de la evenimente, şi la scurt timp după prezentarea imaginilor video făcute de camerele montate pe Guvern? Unde a fost demnitatea în cele trei sute şi ceva de zile cât are un an? Unde?

De ce? De ce Mihai Laşcu, preşedintele sindicatului poliţiştilor, a ajuns abia acum să declare că Valeriu Boboc ar fi fost cercetat penal? De ce nu a spus adevărul, că Valeriu Boboc nu a fost condamnat. Se pare că aceasta nu este decât o încercare deplasată de a atenua şi motiva agresivitatea animalică de care au dat dovadă poliţiştii în noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009. De fapt, acesta a vrut să spună că dacă eşti cercetat penal, poliţiştii pot să-ţi dea cu bâta în cap sau cu piciorul în burtă, iar tu trebuie să te resemnezi. Stranie logică, totuşi…

De ce? De ce Laşcu e indigant că “Mihai Ghimpu nu a găsit un minut pentru a avea o întrevedere cu poliţiştii care au avut de suferit în rezultatul acelor evenimente”. Pentru că ignorarea acestora de către comandantul suprem nu e decât o plată colectivă pentru fărădelegile făcute de colegii acestora sau poate chiar de ei înşişi. Ghimpu nu e Papuc care să vină şi să-i numească eroi pentru faptul că au primit o piatră în cap.

Laşcu uită că poliţiştii îşi exercitau atribuţiile de serviciu şi faptul că unii s-au ales cu diverse traumatisme nu înseamnă altceva decât riscurile meseriei. E regretabil acest lucru, dar nu poţi să dai lauri celor care au făcut ceea ce erau obligaţi să facă şi pentru care sunt plătiţi.

“54 dintre aceştia au sechele pe viaţă”, a declarat Laşcu, cu referire la poliţiştii răniţi în aprilie trecut. 54!? E mult, e foarte mult, dar în comparaţie cu moartea unui singur protestatar, doar a unui singur, rănile celor 54 nu valorează nimic.

Nicolae CUŞCHEVICI,
n.cuschevici.zdg@gmail.com
*În România, uniforma poliţiştilor este de culoare albastră.

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. VR

    este necesar de mentionat si faptul ca atunci cand vre-un colaborator de politie era ranit, protestatarii se dadeau intr-o parte asa incat colegii lor de breasla sa-l poata transporta pana la ambulanta sau intr-un loc mai linistit unde ia-r putea acorda primul ajutor, dar cu tinerii batuti ce se intimpla? – nimereau in subsoluri mizerabile, fara apa, mincare si asistenta medicala. este diferenta?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *