Olga Bulat: Acceptat după moarte

— Era om bun şi gospodar.

— Tare muncitor mai era, nu l-am văzut niciodată să stea fără treabă. — Lucra din noapte până-n noapte.

Era foarte cuminte, nu se implica în certuri, bârfe. Avea doar grija familiei.

Toate verbele din aceste expresii sunt la trecut din simplul motiv că persoana despre care vorbesc sătenii nu mai este în viaţă. Înainte era numit “CIUDATUL”. Toate calităţile enumerate mai sus, dacă sunt îmbinate într-un singur om, par ciudăţenii.

Cum adică să nu te intereseze bârfele? De ce nu te cerţi cu oamenii, dacă ei singuri ţi-o cer? Dacă nu eşti ca ceilalţi, eşti diferit, şi dacă eşti diferit, eşti straniu. Şi dacă ai devenit ciudatul satului, aşa devin şi persoanele apropiate ţie: “— Cine-i asta? – E sora lui Iulea. – E fiica lui Iulea”. Aceste persoane nu mai au propriul nume. Sunt strigate “Iuleaaaaaaa!”.

Acum, unii săteni recunosc că nu era decât un fel de invidie. Cum adică cel mai liniştit om din sat să aibă o gospodărie aşa de mare: păsări, porci, bovine? Pe deal munceşte, acasă munceşte. “Cum de nu oboseşte?”, se întrebau oamenii. Sigur că obosea, dar… îi plăcea să muncească. Iată încă o stranietate. Cum adică să-ţi placă să munceşti?

Cei mai răutăcioşi bârfeau că e vorba doar de noroc, şi adică “de ce ar avea noroc unul ca Iulea, care nici măcar la şcoală n-a învăţat?”. Şi eu întreb: de ce n-ar avea? Era un noroc muncit şi meritat. Iar şcoala a început el s-o frecventeze, dar se plictisea acolo. Îl interesa pământul, iubea pământul, iar pământul îl cunoştea şi-i oferea tot ce avea mai bun.

Deşi nu se afla niciodată în centrul atenţiei şi nu se implica în conflicte, două cazuri au rămas pentru totdeauna în memoria sătenilor. În primul caz, a fost învinuit de furt, lucru inacceptabil pentru conştiinţa lui Iulian. Când a dovedit că n-are nicio atribuţie cu cele întâmplate, iar sătenii l-au susţinut, pentru că nu credeau nici ei în aceste zvonuri, acuzatorul, supărat, a găsit cea din urmă modalitate de a-l umili – pumnii (la porecla “ciudatul” Iulian de mult timp nu mai reacţiona). Mare le-a fost mirarea când cel mai liniştit om din sat, prin doar câteva mişcări, l-a făcut pe “voinicul satului” (aşa era considerat până atunci) să amuţească, băgându-l sub ieslele vacilor. A fost prima şi ultima dată când oamenii l-au văzut pe Iulian enervat.

Un alt caz memorabil a fost atunci când “Ciudatul” a salvat doi cai ce s-au prăvălit cu tot cu căruţă într-o mlaştină. Mai mulţi bărbaţi au încercat să-i scoată, însă doar Iulian a reuşit acest lucru, adunându-şi toate forţele pentru a scoate caii la mal. Acest incident a stârnit multe discuţii. Oamenii vorbeau despre o “putere inumană”, iar cuvântul “Ciudatul” era pronunţat parcă mai blând şi chiar cu respect.

Această “putere inumană”, însă, era de mult timp roasă de o boală ce s-a dovedit a fi incurabilă – CANCERUL. Un cuvânt groaznic şi un sfârşit tragic. După ce a murit, oamenii şi-au amintit că “Ciudatul” avea un nume şi o familie, era un bun gospodar şi un om de încredere.

Nu înţeleg de ce vedem calităţile pozitive ale omului doar atunci când nu mai este în viaţă? De ce nu putem să-i acceptăm pe oamenii care sunt altfel decât noi? Cu ce suntem noi mai buni? Şi suntem oare mai buni?

Olga Bulat