Enigmatici şi cuminţi

Când suntem tineri, tindem să fim independenţi, să luăm decizii fără a da socoteală părinţilor, să avem secrete. Ni se pare viaţa atât de simplă, dar mai ales frumoasă. Şi nu vreau să neg, pentru că, într-adevăr, aşa este.

Atâta timp cât suntem cu părinţii, credem că lucrurile decurg cum trebuie. Că mama şi tata vor albi alături de nepoţei, iar noi vom trăi până la adânci bătrâneţe. Aşa am învăţaţ şi aşa ar trebui să fie, ca bunicii să-şi vadă strănepoţii, părinţii să-şi crească nepoţii, noi să avem grijă de copii şi să le purtăm cinste părinţilor. Din păcate, viaţa nu este aşa cum  ne-o dorim. Şi este uneori atât de dură, încât nu mai vrei să fii mare. Se întâmplă ca părintele să-şi piardă copilul, iar buneii să albească singuri. Şi te întrebi atunci, de ce?

De ce ne părăsesc părinţii, cei care ar trebui să îmbătrânească lângă noi, cei care nu au luat totul de la viaţă şi care nu au reuşit să-i dea cât ar fi putut. Te podidesc atâtea gânduri, te apasă atâta tristeţe şi părere de rău, însă nu mai poţi întoarce nimic, nici chiar schimba. Poate că ar fi trebuit să petrecem mai mult timp cu tata, sau poate că ar fi fost mai bine dacă îi destăinuiam secretele mamei. Probabil, multe nu am făcut, din ce ar fi trebuit să facem. E trist şi nedrept.

Nu e în puterea noastră să întoarcem timpul, toate cuvintele şi faptele rămân doar o amintire. Ceea ce putem face e să ne iubim părinţii.

P.S. Adrian Păunescu: „Cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe părinţi”

Tatiana Potângă