Cum supravieţuieşte pedagogia sovietică?!
Promovarea infantilismului s-a dovedit a fi practica cea mai fructuoasă în societatea socialistă. Or, cu cât mai mult se prelungeşte copilăria noastră emoţională şi intelectuală, cu atât mai atractiv devine Statul-Dădacă, care are grijă de noi. Un element-cheie a fost inventarea adolescenţei. Dacă în trecut după copilărie venea maturitatea, între timp s-a infiltrat o nouă fază a dezvoltării, care reţine maturizarea oamenilor. Diferite stratageme sunt utilizate pentru a lungi progresiv perioada adolescenţei. Cel mai fidel este sistemul de învăţământ, care, de-a lungul anilor, a majorat durata şcolarizării. Apoi, conţinutul şi stilul predării, inclusiv în universităţi, tinde spre adaptarea “în jos”. Nivelele se “ajustează” şi metodele conservă deseori spiritul grădiniţei. Nu există niciun seminar de “profesionalizare” pentru pedagogi, indiferent de subiect, care să nu conţină în program “învăţarea prin jocuri” sau “metode interactive”.
Astfel apare suspiciunea: dacă ne batem joc de noile experimente pedagogice, înseamnă oare că suntem pentru stilul sovietic, pentru dictatul în timpul orelor, pentru stilul “autoritar”, pentru “pedepse”? În realitate, sistemul sovietic de învăţământ are mult mai multe în comun cu “pedagogia modernă” decât am vrea noi să credem. Haideţi, totuşi, să pornim de la accepţiunea şi de la practica tradiţională, americană şi europeană, a educaţiei, adică până la totalitarismele de stânga sau de dreapta.
Scopul educaţiei a fost de a transforma copilul cât se poate de repede într-un adult, într-un om matur care, prin talentele şi interesele sale unice, ar aduce contribuţii valoroase comunităţii sale. După o însuşire solidă a disciplinelor / deprinderilor de bază, precum gramatica, logica şi retorica, copilul era încurajat să se dezvolte cât se poate de independent, cu propria forţă de caracter. Învăţământul “standardizat” a durat maximum câţiva ani. Multe personalităţi, printre care şi preşedinţi ai SUA, mari oameni de ştiinţă, au crescut fără şcoală în general. Atitudinea profesorului faţă de elev era ca şi faţă de un potenţial adult. Manualele şi metodele nu erau prea “adaptate” la nivelul copiilor. Şcolile erau destinate strict studiilor academice, deprinderile sociale fiind învăţate acasă, la biserică şi în comunitate.
Ce avem astăzi? Învăţământul se standardizează până la ultimul an de universitate. La elevi se încurajează uniformitatea cunoştinţelor. De mult s-a pierdut, cel puţin în pedagogie, înţelegerea lui Adam Smith că societatea prosperă prin diviziunea muncii, care, la rândul său, depinde de diversitatea dezvoltării membrilor săi. Este greu de estimat potenţialul uman care se iroseşte prin faptul că milioane de copii până la absolvire învaţă după exact acelaşi curriculum (cu câteva diferenţe cosmetice, pentru a crea iluzia diversităţii). Şi ne mai mirăm unde au dispărut geniile de odinioară în domenii precum muzica, arta, ştiinţa, meşteşugurile. Cu toţi banii publici care se pompează în subvenţionarea lor, rezultatul este unul minuscul.
Un alt element comun între pedagogia modernă şi cea sovietică este că ambele tratează copiii ca pe nişte şobolani de laborator: nu e mare diferenţă dacă copiii exersează defilări paramilitare sau dacă participă permanent la jocuri interactive de rol. În ambele situaţii, ei devin păpuşi care îndeplinesc agenda învăţătorului. Ca şi în statele totalitare din trecut, multe subiecte nu măsoară doar cunoştinţele academice, ci şi atitudinea elevilor. Bunăoară, în presa din SUA a apărut recent un test lingvistic care conţinea următoarele propoziţii: “Munca unui preşedinte nu este uşoară”; “El se asigură că legile statului sunt corecte”; “Dorinţele unui individ sunt mai puţin importante decât necesităţile unei naţiuni”.
