Vladimir Rusnac la 75 de ani: Adaos de lumină vie
Definită de ascensiunea spre divinitate, opera poetică a lui Vladimir Rusnac tinde să redescopere arhetipul în tot ce au creat pe pământ spiritul şi vrerea Tatălui nostru Ceresc. Conturarea consecventă în mit, în cultul evlavios nu deranjează taina imunităţii sufleteşti, ba dimpotrivă, declanşează în firea cititorului un recital de cântări, rod al expresiilor libertăţii lăuntrice, erupte din puterea de creaţie a artistului.
Ultimele volume de poezie, „Sfintele rădăcini”, „Patimile vieţii”, „Adânc de mare şi adânc de cer”, simbolizează veşnica mişcare a lumii în spaţiul universului mistic. Vedeniile lirice ale autorului, descinse din credinţa neamului în cele sfinte, ne îmbogăţesc semnificaţiile interioare cu simboluri şi scene tentante, dar, totuşi, abstinente faţă de păcatul delimitat de eclipsa vieţii pământeşti. În numele întregii suflări omeneşti, poetul cere iertarea şi mărinimia Atotputernicului Părinte:
„Cât avem în suflete un dor,
Cât avem suflare în cuvinte,
Nu te-ndepărta de noi, Părinte,
Iartă-ne şi vino-n ajutor…”.
Frapat de scenele bucolice ale peisajelor de unde îşi trage obârşia, poetul reînvie decorurile deja estompate în memoria meleagului natal, a bătrânului Nistru—vatră scumpă, unde cândva i s-a deschis în faţă lumina zilei. Şi astăzi plăsmuirile sale mai plutesc în crâmpeiele anilor zburdalnici, stinşi demult în negura vremii:
„Pe apa rece,-nvolburată,
Micuţă, precum frunza viei,
De după orizont se-arată
Corabia copilăriei…”
Apoi, alternanţele meditative ale artistului se prefac în pamflete sarcastice, doldora de umor, în care poetul ia în derâdere apucăturile unor odrasle ale seminţiei din care provine. Descoperim că Vladimir Rusnac e unul dintre puţinii fabulişti ai timpurilor noastre. Din plăsmuirile sale hazlii descoperim cum broasca ţestoasă şi şoarecele discută despre alegeri, sau cum „boul, scoţând un răget în pădure” şi auzindu-şi ecoul, consideră că e un geniu, admirat de toţi…
Vine, însă, ceasul, când o umbră melancolică învăluie sufletul artistului. Amprenta marii tristeţi se pripăşi în firea maestrului atunci când se prăvăli peste el un trăsnet greu—trecerea în eternitate a fiinţei iubite, cea care i-a fost soţie devotată şi reazem în toate împlinirile, poetesa Agnesa Roşca. Din clipa nefastă cadrul artistului devine un spaţiu limitat şi sumbru, dominat de sentimentul grav al trăirilor poetului-soţ, picat acum, de la altitudinea a trei sferturi de secol, în râul de durere:
„Pustie este casa fără tine
Şi neagră-mi este inima-n suspine.
Nu văd nici soarele urcând în ceruri—
Deşertăciune peste adevăruri…”.
Alteori, în nopţile nedormite, poetul stă la sfat de taină cu prietena de viaţă:
„Mă-ntrebi, ce-ţi face Poezia?
Îţi duce dorul şi trăieşte,
Împarte lumii bogăţia,
Dar şi durerile, fireşte…”.
Totuşi, până la urmă, artistul se reculege în faţa ursitei lumii pământeşti: „E legea asta de la Dumnezeu…”, când vine ceasul să reîntregim ţărâna din care am crescut. Ispitit de mărturisirea consfinţită în simboluri divine, Vladimir Rusnac ne îndeamnă să purcedem prin îngăduinţa alegorică personificată din opera-i literară la desăvârşirea conştiinţei noastre pe drumul prăpăstios al fatalităţii, rânduite de Cel de Sus.
Avalanşa imaginilor idealizate, lansate de maestru, pune în acţiune conceptul etern despre orizontul divinităţii, asemeni fulminantului cu destinaţie benefică, având ca obiectiv refacerea în imaginea creştină a unor noi principii universale. Adept al limbajului simplu şi fanteziei răscolitoare uşor metaforice, el modelează din cioburi de sentimente curate crezul semenilor săi pentru vremurile ce urmează întru mântuirea sufletului de povara păcatelor lumeşti. Astfel, prin evocarea miturilor creştine, poetul reconstituie substanţa lirică a creaţiei sale în adaos de lumină vie spre a răsfira din înalturi credinţa salvatoare peste antitetica evidentă a dialecticii şi metafizicului vieţii efemere.
Andrei MOROŞANU
