Tragedia străzilor publice
Securitatea pe străzile Chişinăului şi ale R. Moldova este larg mediatizată în ultimul timp. Primul val al atenţiei a fost direcţionat spre microbuze. ONG-urile şi campaniile lansate în acest scop au militat împotriva acestor vehicule „teroriste”.
Fiecare accident cu implicarea unui microbuz era instrumentalizat pentru inculparea acestui mijloc de transport ca atare, tot aşa cum, în SUA, de cazurile frecvente de folosire neadecvată a armei de foc profită cei care doresc să lezeze americanii în dreptul constituţional de a purta armă. Şi în cazul microbuzelor, unii jurnalişti nici nu au considerat important să menţioneze, în fiecare caz aparte, ce vehicul a fost cauza accidentului. Important că s-a produs cu participarea unui microbuz şi, deoarece ultimul e „răul întruchipat”, o mică inexactitate nu strică, mai ales dacă aceasta contribuie la formarea opiniei publice cu privire la suprimarea microbuzelor. Într-un articol chiar se lega explicit un accident în care era implicat, undeva la ţară, un „microbuz privat cu trei pasageri” cu accidentul de la Chişinău al unui maxi-taxi de linie, soldat cu moartea a două persoane.
Dar, dacă începem deja să argumentăm astfel, încât nu mai contează dacă microbuzul a fost cauza sau „victima” unui accident concret, să subsumăm în categoria microbuzelor toate vehiculele mai mari decât o maşină obişnuită şi mai mici decât un troleibuz, indiferent dacă sunt destinate sau nu transportului de linie, şi dacă ne este absolut totuna unde circulă aceste vehicule, în oraş sau în raion, atunci propriii activişti anti-microbuze se află într-o dilemă cumplită: unde au fost ei cu transparenţele la ultima vizită a lui Victor Ponta, atunci când Moldovei i-au fost dăruite un şir de microbuze destinate transportului copiilor, adică microbuze „incurabil de periculoase” şi „anti-europene”?!
Şi ce să facem cu decizia de a redirecţiona fluxul microbuzelor pe străzi periferice ale capitalei? Devine astfel transportul public mai sigur sau poate încă mai periculos? Cel puţin, pe străzile mari pietonii beneficiază de semafoare, pe când pe străzile adiacente, până de curând mai calme, nu. Ca în orice alt domeniu, planificarea statală creează multe efecte colaterale, intenţionate şi neintenţionate. Decizii „prezidenţiale” de a decreta schimbări abrupte în grilele de transport afectează nu doar calitatea vieţii locatarilor vizaţi (pozitiv, prin noi conexiuni, negativ – dacă până acum era un sector rezidenţial, sigur pentru jocurile copiilor), ci şi piaţa imobiliară, distorsionând investiţiile făcute. Un apartament pe o stradă mai rezidenţială poate astfel pierde în valoare dacă, subit, prima devine o arteră de evacuare pentru sute de microbuze.
Înţelepciunea europeană a realizat de mult că: „Atunci când statul începe să planifice mai mult, cetăţeanul de rând va putea planifica mai puţin.”
După ce „cauza microbuzelor” părea să fie decisă deja, s-a considerat că merităm să aflăm şi alte informaţii: mai întâi, că şi taximetriştii comit multe încălcări, apoi că transportul rutier în genere e foarte periculos în Chişinău, înregistrându-se un număr considerabil de accidente. E clar că nu mai putem continua cu aceeaşi fervoare ca în cazul microbuzelor – doar n-o să ne propunem să interzicem şi taxiurile sau traficul în general.
Victimele accidentelor rutiere de pe străzile publice reprezintă o tragedie, care e cu atât mai gravă cu cât, spre deosebire de sectorul privat, greşelile nu duc la falimentul vinovaţilor („managerii” străzilor), ci deseori chiar la mărirea bugetelor lor: doar „avem nevoie de mai multe fonduri pentru a asigura securitatea”. Dacă într-un centru comercial, într-un parc de distracţii, un client s-ar accidenta, compania ar fi trasă la răspundere, inclusiv financiară, pentru despăgubiri, ultima fiind mereu motivată să evite producerea de accidente. Şi invers, dacă cineva cade pe o stradă publică într-o groapă sau poliţia nu retrage consecvent permisele de la şoferii care nu se opresc la o trecere de pietoni, cine să plătească despăgubiri? Şi chiar dacă statul le plăteşte, le plăteşte cu banii propriilor victime (prin impozitare), pe când un proprietar de companie trebuie să le achite din propriul buzunar.
