Toţi preoţii, toţi miniştrii şi toţi deputaţii
De câteva zile, ştiu ce au de făcut toţi preoţii, toţi deputaţii, toţi miniştrii, toţi medicii, toţi pedagogii, toate asistentele, toate infirmierele… Ceva special, pe lângă alte activităţi ce li se par obligatorii.
Toţi ar trebui să găsească câteva ore şi să citească „Oscar şi tanti Roz”, a scriitorului francez Eric Emmanuel Schmitt, sau să ajungă la Teatrul „Eugene Ionesco”, în serile când este jucată această premieră. Şi nu doar pentru a însuşi compasiunea, dragostea, înţelegerea, grija, bunătatea, binefacerea, ci pentru a deprinde cum e să-ţi trăieşti viaţa, cu destul curaj şi putere, din orice punct ne-ar dicta circumstanţele să o reluăm.
Oscar este un copil de 10 ani, bolnav de leucemie. Fiind la spital, de după uşa întredeschisă a cabinetului medicului, care discuta cu părinţii săi, află că nu mai poate fi salvat. El ştie asta, dar nimeni nu are curajul să-i spună. Mai mult, părinţii fug de la spital, ca să nu dea ochii cu el. Mai târziu, tanti Roz, cea care i-a devenit prietenă, îi recunoaşte că, de fapt, mai are foarte puţin, doar 12 zile… Cei doi decid împreună cum anume să trăiască în cele 12 zile cât ar fi putut trăi în 120 de ani.
Ceea ce şi-a propus să facă, iniţial, Eric Emmanuel Schmitt scriind „Oscar şi tanti Roz”, după care alte zeci de edituri şi teatre din lume, dar şi Teatrul „Eugene Ionesco” din Chişinău, în colaborare cu HOSPICE Angelus, este de fapt munca fiecăruia dintre noi pe calea înţelegerii felului în care putem trăi, atunci când murim.
Acum câteva zile, cu prilejul Zilei Internaţionale a Copiilor, HOSPICE Angelus a lansat, la Teatrul „Eugene Ionesco”, o campanie dedicată copiilor care beneficiază de servicii gratuite de îngrijire paliativă la HOSPICE Angelus. Pentru fiecare vizită la un astfel de copil, care are nevoie de tratamente şi îngrijiri speciale, e nevoie de cel puţin 200 de lei. HOSPICE Angelus îngrijeşte acum 80 de copii care au nevoie de ajutor în orice clipă. Din fiecare bilet cumpărat de spectatori la spectacolul „Oscar şi tanti Roz”, 10 lei vor ajunge la HOSPICE, ajutând un copil.
În 2013, în R. Moldova numărul copiilor bolnavi de cancer era în creştere. Datele oficiale arată că 400 de micuţi trăiau în chinurile acestei maladii grele. Jumătate dintre aceştia sufereau de leucemie. În toată Europa, anual, 15 000 de copii şi adolescenţi sunt diagnosticaţi cu cancer. Medicii susţin că 70% dintre aceste cazuri pot fi tratate. Cei 70% ar putea fi, în mare parte, copii din Europa, unde aceşti pacienţi sunt trataţi şi îngrijiţi altfel decât la noi, având, în consecinţă, mai multe şanse de a fi salvaţi. Cutiile în care suntem rugaţi să facem donaţii pentru cei bolnavi de leucemie sau de alte forme de cancer, plasate prin magazine, prin holurile unor oficii, prin librării sau prin reţele de restaurante, ne demonstrează că bolnavii noştri au prea puţin din tot ce ar avea nevoie ca să se întremeze. Ei nu au suficiente medicamente, nu au bani pentru operaţii costisitoare, efectuate de obicei doar în străinătate, nu au nici produse alimentare de calitate, care le-ar creşte rezistenţa în faţa bolii, nu o au nici pe tanti Roz. Toate deciziile oficiale spun că, în R. Moldova, tratamentul bolnavilor de cancer este fără plată, aceasta însemnând asigurarea cu medicamente, intervenţii chirurgicale, produse alimentare, îngrijiri paliative. Orice bolnav de cancer de la noi, dar mai ales apropiaţii acestora vă vor spune că realitatea e prea departe de cele stipulate pe hârtie.
Deşi european, cazul lui Oscar a fost altfel. El nu s-a încadrat în cele 70% de pacienţi care pot fi salvaţi. În cazul lui, o tanti Roz devenise singura care a reuşit să-l ajute să trăiască. În cele 12 zile de viaţă, ultimele, pentru el, şi-a permis să se revolte, să se îndrăgostească şi să iubească, să se împace şi să se bucure de dimineţile cu zăpadă, din ajun de Crăciun, a reuşit să-l cunoască pe Dumnezeu şi chiar să lege o relaţie epistolară cu el. Cele 12 scrisori, expediate zilnic lui Dumnezeu, având conţinut infantil, la prima vedere, sunt nişte manuale de rezistenţă în faţa unor condiţii greu de suportat.
Spectacolul nu e pentru ei, ci, mai degrabă, pentru noi, cei pe care nimeni nu ne-a învăţat să trăim fiecare clipă de parcă ar fi singura. Nu ultima, ci singura.
