Tinerii de 18—25 de ani
Cele 10% de tineri alegători care au făcut un efort şi au participat la alegeri duminică, 30 octombrie, reprezintă o cotă infimă a celor cu drept de vot, pentru care au fost tipărite de două ori mai multe buletine, decât există potenţiali alegători.
Imediat cum au devenit cunoscute aceste cifre, candidaţii la prezidenţiale, politicieni din afara cursei, dar şi alegători se tot întreabă de ce tinerii au decis să renunţe la dreptul lor constituţional de a alege un şef de stat. De altfel, la parlamentarele din 2014, numărul tinerilor votanţi a constituit 24% din cifra totală a alegătorilor. Ce s-o fi întâmplat în ultimii ani, atât de grav în viaţa lor, încât tinerii au preferat să facă orice, dar nu şi să ajungă pe la secţiile de votare.
Din categoria de vârstă 18-25 de ani, care au votat în proporţie de 10%, fac parte proaspăt absolvenţi de licee, studenţi, dar şi tineri specialişti. E contingentul de persoane care nu a apucat lupta pentru Independenţa şi Suveranitatea R. Moldova, fiind copiii celor care au stat în genunchi în Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN), rugându-se pentru o viaţă prosperă, într-un stat liber.
Aşa s-a întâmplat că părinţii celor care azi au 18—25 de ani aşa şi nu au reuşit să guste din Libertatea, Independenţa şi Suveranitatea acestui stat şi, gândindu-se că viaţa trece şi că ei nu mai au timp să stea în genunchi în PMAN, au plecat de acasă, ca să-şi poată creşte copiii. Fiind departe de case şi de copiii lor, ei, părinţii cu genunchii obosiţi de asfaltul dur din PMAN, au tot trimis bani, şi-au tot alintat copiii, încercând, prin gesturi mărinimoase, să şi-i bucure. Ei înţelegeau perfect că banii trimişi nu le pot înlocui vocea şi grija părintească, dar au ales o soluţie din două: ori rămân acasă şi se pierd cu toţii în sărăcie, ori îşi omoară zi de zi sentimentele şi încearcă să-şi salveze familiile, de foame, de sărăcie, de analfabetism şi de boli. Aceste despărţiri i-au marcat pentru totdeauna pe copiii rămaşi acasă. Unii au devenit nepăsători, alţii – neîncrezători, iar cei de la urmă au ajuns măcinaţi de disperare.
Mulţi dintre cei care azi au 18—25 de ani erau adolescenţi în aprilie 2009, atunci când, sperând la o schimbare a clasei politice şi a regimului de guvernare, au ieşit să lupte. Ei nu au mai stat în genunchi în PMAN, aşa cum făcuse părinţii lor în 1991, dar s-au implicat într-o luptă periculoasă împotriva regimului despre care s-a spus că fraudase alegerile. Atunci, în 2009, deşi au fost bătuţi, schingiuiţi, omorâţi, ei, totuşi, au învins. Această victorie a lor a culminat, în noiembrie 2010, cu alegeri anticipate, în urma cărora patru concurenţi electorali, PCRM (39.34% din voturi), PLDM (29.42%), PDM (12.70%) şi PL (9.96%), au ajuns în parlament. După 8 ani de guvernare (2001—2009) lupta acelor tineri, culminată cu alegerile parlamentare anticipate, a scos de la guvernare un partid de sorginte sovietică, o formaţiune care nu a avut şi nu are nimic în comun cu democraţia, cu drepturile şi libertăţile omului.
Noua guvernare, însă, nu a încercat să aprecieze efortul acelor tineri. Nu a vorbit cu ei despre viaţa lor, despre problemele lor, despre viitorul lor. Atunci, dezolaţi, tinerii au înţeles că trebuie să se descurce singuri, aşa cum au făcut şi părinţii lor care, tot singuri, fără a miza pe acest stat sau pe demnitarii pe care i-au ales chiar ei, s-au împrăştiat prin lume, asemeni unor păsări aflate în căutarea hranei pentru puii lor, încercând să uite de unde vin şi încotro merg.
Se tot vorbeşte că autorităţile ar fi împiedicat votul tinerilor, refuzând să le permită să voteze la locul studiilor şi nu la baştină. Chiar credeţi că, cei decişi să voteze, nu ar fi făcut rost de nişte bani (cel puţin din cei trimişi de mamele care muncesc peste hotare) şi de puţin timp ca să plece acasă, să-şi vadă familiile şi să voteze?
