„Salvați-mi mama”, „Salvați-mi copilul”
Tragedia SMURD, care s-a întâmplat acum o săptămână şi în urma căreia au decedat patru angajaţi ai unui echipaj de salvare din România, a dezvăluit un fenomen extrem de important, dar tăcut, cel al relaţiilor de protecţie din sistemul medical, dar şi din societate în ansamblu.
„De ce trebuia solicitat echipajul SMURD pentru salvarea unei bătrâne?”, „Cine e aceasta?”, „Cine sunt copiii ei?”, „Ce s-ar fi întâmplat dacă bătrâna era una oarecare şi nu mama unei somităţi din medicină?”, „Cine sunt alţi pacienţi care au beneficiat de asistenţă SMURD?”, „Cum sunt selectaţi şi acceptaţi beneficiarii?” – se tot întreabă, motivat, lumea, discutând la acest subiect. Parcă, la prima vedere, toate aceste întrebări, dar şi altele, sunt fireşti. Da, e logic şi firesc ca lumea să cunoască tot ce se întâmplă în sistemul nostru de sănătate, mai ales dacă e vorba de tragedii şi sacrificii. Pe de altă parte, nu cred că pacienta, de orice vârstă ar fi, sau familia acesteia ar trebui acuzate sau blamate în vreun fel pentru insistenţa de a salva viaţa unui om apropiat. Până a acuza, să ne imaginăm că este vorba de o grea problemă de sănătate a unuia dintre părinţii sau copiii noştri. Ce am face? Am veghea la căpătâiul bolnavului fără a ne implica, având deplină încredere că, în acest stat, toate sunt bine puse la punct şi că, oricine, din sistemul medical, va întreprinde tot ce-i stă în puteri ca să salveze cel mai apropiat şi mai drag om din viaţa noastă? Puţin probabil, pentru că, în fiecare caz aparte, pot fi găsite zeci de motive din care să lipsească medicamentul miraculos, să se termine anestezicul mai puţin ofensiv, să lipsească „fluturaşii” cu ace fine, din cauza cărora să nu poată fi aplicată perfuzia salvatoare, să fie insuficientă poliţa de asigurare şi, într-un moment, să fie nevoie de bani, de mulţi bani, deoarece s-ar constata că poliţa, cea pentru care plătim din fiecare bănuţ câştigat legal, să nu mai acopere cheltuielile pentru medicamentul sau pentru procedura care poate fi salvatoare pentru omul cel mai scump din viaţa noastră. Sunt clipe în care eşti gata să întreprinzi orice pentru a-l salva, pentru că nu ai pe nimeni mai scump şi mai apropiat decât acest om de pe patul de spital…
Ce facem atunci? Ce facem dacă, zbătându-se între viaţă şi moarte, omul de lângă noi riscă să piardă lupta? Căutăm soluţii şi le găsim uneori. Alertăm apropiaţii, căutăm relaţii, telefonăm, batem la uşă, rugăm, insistăm, lăcrimăm. Se întâmplă ca, în astfel de condiţii, lacrimile, cuvintele, rugăciunile noastre să ajute şi cineva, un responsabil care poate salva viaţa celui de lângă noi, să reacţioneze, să caute, la rândul său, soluţii, să găsească şi să ajute, să salveze. Din 100 de astfel de cazuri, cam tot atâtea s-ar soluţiona prin relaţii, prin tot felul de „combinaţii” salvatoare. Se întâmplă să uiţi de neprieteni, se întâmplă să deschizi uşile unor necunoscuţi. Faci orice pentru a reuşi şi e greu să acuzi de aceste insistenţe pe cei care, în disperare, cheamă: „Salvaţi-mi mama” sau „Salvaţi-mi copilul”.
Dacă e să analizăm la rece, situaţia e aceeaşi peste tot în R. Moldova. Dacă vrei să obţii câştig de cauză în vreun dosar, eşti forţat de împrejurări să cauţi relaţii sau avocaţi cu relaţii în justiţie, după care ştim cu toţii ce urmează. Dacă vrei să obţii un loc la un liceu prestigios sau vreo bursă universitară – cauţi relaţii sigure sau, şi mai mult, dacă ai un copil de grădiniţă, nu mai reuşeşti să rezolvi problema fără relaţii. Şi apelezi, insişti, pentru că e mic, pentru că răceşte frecvent, pentru că vrei tot ce-i mai bun pentru el.
De ce am acuza azi familia bătrânei de 85 de ani, salvată de SMURD, dacă fiecare dintre noi ar proceda exact cum a procedat familia acesteia (nu sunt sigură că ar şi reuşi), dacă moartea ar veghea la capul unui părinte sau al unui copil?
Problema, de fapt, e alta, mult mai severă. Relaţiile şi protecţionismul au devenit salvatoare pentru că oamenii nu mai au încredere că, lăsându-şi un apropiat la spital, de el vor avea grijă din tot sufletul, din toată inima, nu mai au încredere că, lăsându-şi un apropiat pe seama justiţiei, instanţa îl va trata legal, dar şi omeneşte, nu mai au încredere că, lăsând un micuţ la grădiniţă, acesta va fi îngrijit cu afecţiune şi blândeţe… Cum poate fi restabilită această încredere? Cine ştie?
