Rusia nu s-a schimbat
Pe 2 martie 1992, Rusia venea cu război peste R. Moldova. În același an, pe 21 iulie, Mircea Snegur și Boris Elțin, președinții de atunci ai R. Moldova și Rusiei, semnau, la Moscova, Acordul de încetare a focului și de reglementare pașnică a conflictului transnistrean. Se întâmpla după 141 de zile de război, în care Rusia implicase împotriva R. Moldova nu doar formațiunile paramilitare din Transnistria, bandele de cazaci mercenari și gărzile ultranaționaliste din vestul Ucrainei, ci și efectivele active ale Armatei a 14-a.
Acordul, semnat între părți, prevedea încetarea imediată a focului pe tot perimetrul transnistrean, crearea unei zone comune de securitate, constituirea unei Comisii Unificate de Control (cu participarea Rusiei, R. Moldova și Tiraspolului), care să monitorizeze respectarea de către părți a prevederilor Acordului, dar și instituirea unui format de negocieri care ar identifica o soluție politică (în locul celei militare) de rezolvare a „problemei transnistrene” și restabilirea păcii la Nistru.
În câteva zile, avem 28 de ani de la semnarea Acordului de pace, s-au schimbat mai multe formate de negocieri, s-au schimbat mai multe guverne, președinți și parlamente la Moscova și la Chișinău, problema transnistreană a ajuns pe agenda mai multor instituții internaționale, dar Rusia așa și nu a plecat din Transnistria. Războiul și amenințările rămân. Armata rusă este tot la Nistru, munițiile militare – tot la Colbasna, Transnistria (12% din teritoriul RM) – tot sub ocupație rusească, regimul de administrare – același, anticonstituțional, Comisia Unificată de Control – la cheremul Tiraspolului, dreapta și stânga Nistrului – tot între frontiere, școlile românești – în continuare sub baionetă, libertățile – sub sechestru… Pușcărie. Singurul, probabil, lucru plauzibil, pe care l-am putea accepta că s-a întâmplat între ani, e schimbarea conflictului din militar în politic. Dar asta nu a oprit războiul. Și puțin probabil să-l oprească atât timp cât: Unu: Rusia nu va respecta condiția de neutralitate militară vizavi de R. Moldova și nu își va retrage, așa după cum s-a angajat pe plan internațional, trupele de la Nistru; Doi: cât timp R. Moldova nu va fi scoasă de pe agenda intereselor politice și geopolitice ale Rusiei; Trei: cât timp la Chișinău nu vom avea o elită politică la guvernare care să discute „problema transnistreană” cu Moscova de pe poziția intereselor suverane ale R. Moldova și nu de pe cele geopolitice și geostrategice ale Rusiei.
Dacă nu schimbăm mersul negocierilor, nu schimbăm nimic. R. Moldova va fi și mai departe ostaticul Rusiei în regiune, cu un conflict înghețat în spate, pe care Putin îl poate dezgheța oricând și cu care ne poate bloca orice aspirație și interes, neconvenabil intereselor Moscovei. Ce declara săptămâna trecută ambasadorul Rusiei la Chișinău, O. Vasnețov, în interviul pentru TASS? Că Rusia „nu dictează conducerii R. Moldova ce vector extern să aleagă. Dar acest fapt nu înseamnă că Rusia nu are propriile interese. Ea le are, ca și toate statele. Și noi mereu le vom apăra”.
Și după 28 de ani de la semnarea Acordului de pace, Trasnistria rămâne, după cum a și fost, o răzbunare a Moscovei pentru refuzul Chișinăului de a accepta proiectul noii URSS, pe care, marele „perestroișcik”, M. Gorbaciov, se apucase s-o reformeze la sfârșitul anilor `80. Problema semnării unui nou tratat unional a fost un subiect politic-cheie discutat în mai multe formate pe durata anului 1990. Moscova nu a vrut să se împace cu gândul că URSS ar putea să dispară. Și căuta soluții. Pe 27 decembrie 1990, Congresul al 4-lea al Sovietului Suprem al URSS ia decizia de organizare, pe 17 martie 1991, a unui referendum unional cu privire la păstrarea URSS. Chișinăul boicotează referendumul, alături de Țările Baltice, Georgia și Armenia.
De aici încolo pornesc marile probleme cu Moscova. Consternată de refuzul Chișinăului, Rusia încearcă să ne pună la zid. Chișinăul este amenințat cu 3 republici și nu una, în cazul în care nu își revede decizia. În toamna aceluiași 1991, Moscova pune la cale puciul de la Comrat. Este anunțată separarea Bugeacului de R. Moldova și crearea RSS Găgăuze în componența URSS. Proiectul, însă, a eșuat. A fost un complot, care a reușit doar la nivelul agenturii separatiste sovietice din Găgăuzia, care nu a avut sprijin popular, iar Rusia nu a avut în zonă baze militare cu care să sprijine rebeliunea. Ceea ce nu a reușit să facă în 1991 în Bugeac, Rusia a făcut în 1992 în Transnistria. Având Armata a 14-a la dispoziție, a acționat în cel mai barbar mod. A împușcat în oameni, în case, a împușcat în orice și oricine nu i-a convenit: omoruri la comandă, teroare roșie, epurări etnice, viol, jaf, tâlhării, banditism politic… Și asta o făcea Rusia, care pretinde că ne-ar lega de ea o prietenie seculară. A procedat în Transnistria exact așa, cum procedase după 28 iunie 1940 în Basarabia. Rusia, cu anii, nu se schimbase. Rusia era aceeași, pentru că interesele ei rămâneau și rămân mereu aceleași: imperiale.
Da, la nivel oficial, Rusia nu va recunoaște niciodată acest lucru, fie că-i vorba de Putin la Moscova sau Vasnețov și Dodon la Chișinău. Dar cei care nu-s nici Putini, nici Vasnețovi, nici Dodoni, ce facem mai departe cu acest Acord de pace din 1992, dacă Moscova și Tiraspolul nu țin cont de el, dacă el nu ne mai slujește în nici un fel? De ani de zile, principala problemă în rezolvarea diferendului transnistrean au fost trupele militare ruse, pe care Chișinăul și comunitatea internațională i-au cerut Rusiei să le retragă din R. Moldova. Ultimul „argument” pe care-l invocă același Vasnețov e că ele „nu pot fi retrase ca prin magie”. Deci, mai e nevoie de încă vreo 28 de ani. Poate în acest caz cerem (să vedem la ce nivel) NATO (în spiritul aceleiași neutralități politice pe care o avem cu Rusia) să redislocheze o divizie militară similară dincoace de Prut? Sau poate e cazul să punem problema lichidării consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov?
