Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Politica, o povară profitabilă

Politica, o povară profitabilă

„… În R. Moldova, politica nu e mai mult decât o afacere. Deloc complicată şi foarte profitabilă, pentru că se face pe bani publici. Întrebaţi-vă fiecare dintre D-voastră, în 22 de ani de când se tot schimbă la Chişinău preşedinţii şi guvernele, cine şi ce a riscat? Cine şi ce sacrificii a făcut pentru R. Moldova? Cine şi cum şi-a răsplătit mandatele?”

Motto: “Moldova este ca o fată frumoasă, care nu are noroc în dragoste. Nu-i dă Domnul un bărbat adevărat, care s-o iubească. Are noroc doar de «suteniori», care, după ce-şi satisfac “plăcerile”, o vând altora” (opinie de pe www.zdg.md, semnată de Nicolae).

Într-adevăr, au trecut destui ani de la Independenţă, ca să nu ne întrebăm, fiecare în parte sau împreună cu toţii, ce se întâmplă, totuşi, cu noi, ce-i cu Moldova, cu soarta ei şi a trăitorilor săi, că nu avem “norocul” să ajungem să prindem şi noi un “val” sau un “mal”. Întrebarea vine nu doar în contextul circului politic de pe 9 mai din Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău sau al incidentelor şi accidentelor din politica moldovenească, care se ţin lanţ după cazul “Pădurea Domnească”. Întrebarea e mai veche. De la 1991 încoace, de când R. Moldova e cu certificat de independenţă, a avut parte de 4 preşedinţi plenipotenţiari: M. Snegur, P. Lucinschi, V. Voronin (două mandate), mai nou, N. Timofti şi 3 interimari: M. Ghimpu, V. Filat şi M. Lupu. Alţi 7 preşedinţi la timona Parlamentului: aceiaşi M. Snegur şi P. Lucinschi, Al. Moşanu, D. Moţpan, E. Ostapciuc, M. Lupu (două mandate), M. Ghimpu şi, mai recent, un interimat preluat de L. Palihovici. Pe durata celor 22 de ani, la punctul de comandă al Guvernului s-au aflat 10 prim-miniştri: M. Druc, V. Muravschi, A Sangheli, I. Sturza, D. Braghiş, I. Ciubuc (două mandate), V. Tarlev (două mandate), Z. Greceanâi, V. Pârlog (mandat secund), V. Filat (două mandate) şi, mai nou, un interimat la şefia Guvernului, deţinut de vicepremierul Iu. Leancă. Ce s-a schimbat? Cum s-a schimbat? Cât de mult ne-am schimbat? În bine? În rău?

13 guverne. Unde suntem?

Dacă e să apelăm la aritmetică, atunci, cu siguranţă, ar trebui să ne apucăm mai degrabă de “scădere”, decât de “adunare”, deşi, în cazul nostru, şi “adunările” sunt tot cu minus. Minus 1 milion de cetăţeni, minus regim liberalizat de vize cu UE, minus integrare europeană, minus “relaţii speciale” cu România, minus în cazul unei societăţi civile, angajate public, minus la calitatea vieţii, la natalitate, la grădiniţe şi şcoli, minus la încrederea în instituţiile statului, la intergritatea morală a cinovnicilor, la pensii şi salarii, la optimism, la speranţe. Plus la milionari şi miliardari, plus la bănci şi alte proprietăţi private agonisite din hoţie, plus la palate de lux pentru “boierimea” de stat, la tăinuirea averilor, la deturnarea fondurilor publice, la contrabandă, la racket de stat, plus la prim-miniştri, miniştri, deputaţi, preşedinţi, şefi de Parlament, ambasadori, plus la medaliaţi, la generali, la corupţie, la tarife şi servicii, la sărăcie, la câmpuri nearate, la sate părăsite şi case însingurate, plus la violenţa în familie, la copii abuzaţi (inclusiv sexual) de propriii părinţi, plus la copii orfani, plus la crime grave, la divorţuri, la pensii grase pentru pensionărimea de stat, plus la taxe (mită) în grădiniţe şi şcoli, plus la aşteptări, plus la muritori de foame, plus… Şi în toate aceste “plusuri” şi minusuri nu avem decât imaginea (pe faţă sau pe dos) a celor 10 premieri (13 guverne), 6 parlamente şi patru (7) preşedinţi. Cu excepţia cabinetului Druc, niciunul dintre cele 13 guverne nu poate pretinde o notă bună la purtare (miniştri aparte – da, guverne – nu). De la Sangheli încoace toată politica în stat, economia şi serviciile au fost mafiotizate. Statul a fost trecut în serviciul mafiei din politică. Însă niciodată, până acum, politica în R. Moldova nu a fost o povară (morală şi materială) atât de mare pentru stat. Una grea pentru populaţie şi una profitabilă pentru putere.

Altfel de modele

Refuz. Nu mai vreau să scriu despre politică. Nu mai vreau să scriu despre circul politic de la Chişinău şi circarii lui, care au inundat toate ecranele şi site-urile, înjurându-se reciproc şi făcându-şi, pe gratis, imagine publică. Ajunge. Mi-e silă. Curvărie şi laşitate în politica de la Chişinău a existat şi mai înainte, dar atunci, cel puţin, nu aveam promisiunile şi nici aşteptările pe care le-am avut după 2009. Reglările de conturi în politică au devenit prea cinice, obositoare şi dezgustătoare. Şi chiar suspecte. S-a trecut de “linie”. Aceeaşi senzaţie amară o provoacă şi jocurile de culise cu comuniştii, prin care PLDM şi PDM îşi taie, reciproc, crengile de sub picioare. S-a mers prea departe. Iar ceea ce s-a întâmplat la Chişinău de 9 mai, cu “Den’ pobedî”, în PMAN, nu face decât să dea un plus de greutate opiniei că AIE-2 trebuia să ajungă unde a ajuns, că debarcarea R. Moldova de pe pista Vilnius-2013 nu a fost o întâmplare, ci un scenariu bine pus la punct, motivat cu “Pădurea Domnească” şi planificat să se încheie fie cu o alianţă la guvernare “fără unioniştii lui Ghimpu” (declaraţia lui Dodon), fie cu alegeri anticipate. Aşa că greaţa politică e în creştere. Şi nu pentru că politica ar fi o ocupaţie neinteresantă, ci pentru că politica care se face la Chişinău e greţoasă. Politica adevărată presupune responsabilitate, riscuri şi sacrificii. În R. Moldova, însă, politica nu e mai mult decât o afacere. Deloc complicată şi foarte profitabilă, pentru că se face pe bani publici. Întrebaţi-vă fiecare dintre dvs., în 22 de ani de când se tot schimbă la Chişinău preşedinţii şi guvernele, cine şi ce a riscat? Cine şi ce sacrificii a făcut pentru R. Moldova? Cine şi cum şi-a răsplătit mandatele? Regret că trebuie să mă repet, dar singurul care a riscat (în anii când riscau în R. Moldova nu doar politicienii) şi care a plătit cu funcţia a fost premierul Druc. Ruşii nu i-au putut ierta nici Transnistria, nici “pohodul în Sud”, nici amplificarea relaţiilor cu România şi nici relaţia specială cu balticii, care ne-ar fi adus în UE, la pachet cu Lituania, Letonia şi Estonia. Au existat (dacă s-ar ţine cont) şi astfel de modele în politica de la Chişinău. Marele regret e că trebuie să vorbim despre ele, deocamdată, la trecut.