Pensionarii ca ţap ispăşitor?
Câte dintre organizaţiile non-guvernamentale din domeniul drepturilor omului şi promovării democraţiei, finanţate din Occident, luptă şi pentru drepturile oamenilor în etate? Câte şcoli de vară, stagii şi schimburi de experienţă se organizează pentru ca pensionarii de la noi să înveţe în Occident de la omologii lor cum să lupte mai eficient cu monopoliştii în domeniul serviciilor comunale? Câte campanii de informare se fac pe acest segment cu privire la cauzele inflaţiei, care mănâncă încontinuu pensiile lor reale? Comparativ cu alte grupuri ”vulnerabile”, pensionarii primesc o atenţie disproporţionat de mică, având în vedere ponderea lor în totalul populaţiei.
Cum să ne explicăm acest dezechilibru? Ipoteze sunt multe. Pensionarii nu sunt interesanţi pentru finanţatorii externi occidentali (dar probabil mai mult pentru cei din Est), pentru că se consideră ”ireversibil” ideologizaţi anti-UE, anti-Occident. De ce, atunci, să pierdem banii în zadar, dacă putem finanţa cadre noi, loiale? Pe de altă parte, conform legilor publicităţii, succesul unei idei sau campanii publicitare e asigurat mai lesne de feţe tinere şi frumoase. Astfel, în recentul puci din Ucraina, filmul ”viral” ”I am an Ukrainian” avea ca actor principal o ucraineancă tânără şi frumoasă.
Din perspectiva luptătorilor autohtoni pentru drepturile omului, pare să existe o atitudine destul de ostilă faţă de vechile generaţii (cu excepţia propriilor părinţi, desigur). Ultimele poartă vina colectivă pentru regimul sovietic represiv şi necazul pensionarului de azi vine ca o pedeapsă binemeritată. Pensionarii se asociază cu votanţii PCRM, cărora, la modul ideal, ar trebui să li se ascundă paşaportul, ca să nu iasă la vot. Observăm aici reala lipsă de rezultate a miliardelor de euro investiţi în promovarea drepturilor vestice şi drepturilor omului. Oare nu se numără printre pilonii lor şi prezumţia nevinovăţiei, şi percepţia oamenilor ca indivizi şi nu ca membri ai unui grup? Multe cazuri mediatizate de discriminare pe bază de orientare sexuală sau etnică se argumentează anume astfel. De aceea, colectivizarea
mentală a pensionarilor şi atribuirea vinii colective pentru bolşevism este o declaraţie de faliment a tuturor proiectelor întreprinse în ultimii ani.
Este amuzant că, pe de o parte, actualii pensionari sunt responsabilizaţi colectiv pentru trecutul sovietic, cu toate că mulţi au fost ei înşişi victime sau conformişti, iar, pe de altă parte, carieriştii comunişti din trecut sunt astăzi proslăviţi ca mari anticomunişti şi luptători pentru democraţie. Şi aceasta nu se referă numai la foştii sateliţi ai Moscovei, fie ei din Moldova, Cehia sau Polonia. Puţin contează că Stefan Füle, comisarul european, a făcut carieră în cadrul partidului comunist din Cehia, că Barroso în studenţie era lider studenţesc maoist (conservat până azi pe youtube), că ministra de externe UE, Catherine Ashton, judecând după reportajele presei britanice, a avut şi ea la universitate simpatii comuniste. Sau, să nu mai vorbim despre preşedintele american Barack Obama, care, alături de soţia sa Michelle, a fost în studenţie agitator socialist.
Nu este vorba despre o conspiraţie comunistă globală, pe care arhitecţii războiului rece încercau să o vândă electoratului american de dreapta, nici despre faptul că demnitarii sus-menţionaţi mai sunt lupi comunişti, ascunşi în pielea valorilor EUropene. Cel mai probabil este că, precum omologii lor din URSS, aceştia au perceput ideologia de stânga ca pe o strategie rezonabilă pentru a face carieră politică şi în administraţie. Dar dacă suntem gata să le iertăm lor greşelile, să-i acceptăm ca noii salvatori ai democratici, poate a venit timpul să absolvim şi pensionarii noştri de stigmatul vinovăţiei şi să le apărăm drepturile şi interesele?
