Oligarhii buni şi răi

Lupta împotriva ”oligarhilor” este o cauză populară nu doar în Republica Moldova, ci şi în lumea întreagă. În entuziasmul activiştilor se încurcă deseori nuanţe foarte importante.

De unde şi cum şi-au dobândit oligarhii în cauză averea? Aplicăm exact aceleaşi standarde pentru toţi oligarhii, din Est şi din Vest? La prima vedere, campaniile anti-oligarhi la nivel planetar se intersectează cu mişcarea socialistă, cu resentimentele faţă de persoanele înstărite ca atare.

Ar fi suficient că vreo persoană să aibă o avuţie mai mare decât ceilalţi pentru a o condamna şi pentru a cere deposedarea ei de ”surplusul” de care dispune prin mijloace legale (impozite speciale pe ”bogăţie”).

Un alt lucru suspect este că deseori mulţi oligarhi internaţionali sprijină ei înşişi deschis mişcarea socialistă. Să luăm două dintre feţele mai cunoscute ale oligarhiei internaţionale: Bill Gates şi George Soros. Recent, la o conferinţă a Academiei Regale de Inginerie din Regatul Unit, primul a subliniat punctele slabe ale economiei de piaţă în combaterea schimbării climei şi a cerut ca statul să se implice mai mult. La fel, George Soros este de mult un critic al capitalismului liber, şi cere ca Europa să accepte tot mai mulţi migranţi din lumea a treia.

Pentru cititorul avizat pare ciudat: de ce oare marii ”capitalişti” cer statului să intervină mai mult în economie, să fie majorate impozitele, să lupte cu ”bogaţii”? Răspunsul e foarte simplu: superbogaţii pot profita de un sistem mai… socialist, care le permite să se debaraseze de concurenţa companiilor mici şi mijlocii. Creşterea birocraţiei şi a impozitelor le dă un avantaj competitiv. Spre deosebire de antreprenorii mai modeşti, antreprenorii-oligarhi îşi pot permite întreţinerea unei armate de contabili şi jurişti care să-i ajute să navigheze prin jungla birocratică. La fel, companiile mai mari au mai multe rezerve pentru mituirea funcţionarilor publici.

În cartea recentă a lui Roger Stone, ”Războiul familiei Clinton împotriva femeilor”, autorul nu doar investighează multiplele acuzaţii de viol împotriva fostului preşedinte şi modul în care soţia sa, Hillary, a fost complice la intimidarea victimelor, ci relatează cum Fundaţia caritabilă Clinton serveşte, de fapt, drept un mecanism de colectare a mitei, mai ales pentru companiile din complexul industrial-militar. Astfel, fiica lor, Chelsey Clinton, colectează/încasează onorarii de sute de mii de dolari pentru un singur speech la un eveniment public.

De menţionat că fenomenul fundaţiilor caritabile are loc şi la noi, deşi, probabil, nu la fel de deschis ca în alte ţări. Iar sistemul mascării corupţiei prin onorarii pentru speech-uri publice sau corporative e abia în etapa incipientă. Or, încă nu am auzit ca companiile mari de la noi să plătească sute de mii de euro pe oră ca Plahotniuc să cânte la trompetă la o sărbătoare corporativă de Crăciun, ca Filat să cuvânteze despre perspectivele jurnalismului investigativ sau ca Chirtoacă să facă prezentări la companii raionale de construcţii cu genericul „Zonele pietonale ca modalitate viabilă pentru europenizarea spaţiului urban”.

Se pare că „oligarhii” sunt bineveniţi şi scutiţi de critica „societăţii civile” atât timp cât finanţează demonstraţii sau reabilitează străzi şi parcuri, dacă susţin vectorul geopolitic dorit (oligarhul din ţara vecină, Poroşenko, se bucură de o susţinere aproape necondiţionată doar graţie imaginii sale pro-europene).

În acest context, vorbind de lupta împotriva oligarhilor, ar merita să ne reamintim de tradiţiile vestice ale libertăţii economice. Atunci când impozitele tind spre zero, când birocraţia e eliminată şi statul se retrage pe cât e posibil din economie, apare şansa ca orice cetăţean să devină oligarh prin muncă cinstită, iar bogaţii-hoţi să supravieţuiască pe piaţa liberă fără ”pârghii” acţionate de stat.