Neajutorarea învăţată
Anul Nou este, tradiţional, ocazia pentru noi promisiuni şi încercări. De obicei, atât în viaţa politică, cât şi în cea privată, ultimele eşuează sistematic. După al Doilea Război Mondial, psihologia socială cercetează motivaţia oamenilor, adică modul în care ne alegem obiectivele, efortul pe care îl depunem pentru a le atinge şi cât timp perseverăm. În cadrul cercetărilor empirice şi de laborator, au fost documentate numeroase fenomene care, se pare, sunt utilizate actualmente de clasele politice pentru a-şi crea şi a menţine o populaţie docilă.
Una dintre cele mai renumite descoperiri este aşa-zisa neajutorare învăţată (dobândită). În experimentele iniţiale şi puţin etice cu privire la tratamentul animalelor, s-a studiat efectul administrării aparent aleatorii a electroşocurilor asupra diferitor animale. Ultimele, aflându-se într-o cuşcă, primeau din locuri imprevizibile pentru ele, de la subsol, electroşocuri. Pe parcurs, chiar după dispariţia completă a pericolului (electroşocurilor), ele rămâneau retrase într-un colţ al cuştii. Cercetătorii, după o serie de experimente, inclusiv cu oameni şi în contexte pedagogice, au generalizat următoarele: în cazul frustrărilor frecvente, într-un context pe care individul nu-l înţelege, acesta adoptă comportamentul neajutorării învăţate rămâne blocat pentru restul vieţii.
Un fenomen similar se observă în majoritatea statelor post-totalitare. Cu toate că riscul de a fi trimis în Siberia sau într-un lagăr de concentrare actualmente practic nu există, vigilenţa şi rezistenţa cetăţenilor faţă de abuzul de putere este mai mică decât înaintea apariţiei respectivelor regimuri totalitare. Cu toate că Internetul deschide posibilităţi enorme pentru schimbul de informaţie din canalele şi organele oficiale de informare, majorităţii utilizatorilor reţelelor sociale le pasă mai mult de ultimele poze sau video-uri ”haioase” cu pisicuţe sau alte animale drăguţe. Chiar dacă presa dezvăluie zilnic noi scandaluri, cazuri de ineficienţă eclatantă şi abuz de serviciu, efectul pare să fie mai degrabă unul de desensibilizare decât de indignare şi revoltă.
Asemeni şobolanilor din cuşcă, dezvăluirile din presă ne lovesc aproape la fel de imprevizibil. La fel ca şobolanii, nu percepem cauza şi agenda şocurilor. Deceniile de învăţământ public, care duce la degenerarea spiritului critic faţă de autorităţi, şi neglijarea predării logicii formale ne-au făcut să nu vedem de ce nu ar putea fi altfel: atât timp cât există, în anumite domenii, monopoluri, abuzul şi ineficienţa sunt inevitabile. Aceasta explică de ce raportarea cazurilor de corupţie, în loc să dăuneze infractorilor, îi poate chiar ”consolida”. Similar cu aproape orice alt lucru (bani, maşini, case etc.), cu cât creşte cantitatea lor, cu atât scade, proporţional, semnificaţia oricărei unităţi separate pentru proprietar.
Atâta timp cât oamenii nu îşi pot închipui alternative sistemice, amplificarea scandalurilor publice poate chiar diminua importanţa cazurilor separate şi poate produce mai curând frustrare şi apatie decât rezistenţă intelectuală. Dacă un turist moldovean ar merge în Coreea de Nord, ar avea, probabil, mari probleme în a le explica localnicilor că, în R. Moldova, pot funcţiona diferite supermarketuri, că datorită concurenţei rafturile sunt mereu pline şi că vânzătoarele devin mai amabile. Dimpotrivă, tovarăşul de acolo va spune, poate, că acestea sunt ficţiuni: nu pot exista mai multe companii de supermarketuri. Alimentaţia este o funcţie elementară a statului, care trebuie să se gândească şi la controlul calităţii, şi la planificarea rafturilor. Cu mai multe supermarketuri, ar apărea haos şi anarhie, iar oamenii s-ar pomeni otrăviţi de către afacerişti. Concluzia tovarăşului nord-coreean ar putea fi următoarea: ”Mai bine ne daţi un credit sau fonduri europene ca să formăm personalul, să-i majorăm salariile, să reparăm coridoarele, congelatoarele şi să coasem uniforme mai moderne pentru casieriţe”.
