Mituri socialiste îndrăgite
Partidele cu denumire socialistă sunt în ascendenţă, chiar la românii din R. Moldova, tradiţional alegători de dreapta. Aici Victor Ponta a primit majoritatea voturilor. E speculativ să spunem că decisiv a fost îndemnul lui Iurie Leancă sau originalitatea sloganului electoral (”Mândri că suntem europeni”), sau bine mediatizata binefacere cu microbuze şcolare. De o astfel de performanţă partidele declarate socialiste din Moldova sunt încă departe. Dar, programe cu tentă socialistă găsim la aproape fiecare partid contemporan, fie în ”Europa”, fie la noi. Tradiţionalele partide de dreapta sau liberale de mult au asimilat părţi ale ideologiei de stânga, deschizând, mai ales în Europa, un câmp liber pentru partide noi de extremă dreaptă. Statul asistenţial, care distribuie ”cadouri” sociale, pe seama beneficiarilor înşişi ca contribuabili, împreună cu votul majoritar, impulsionează partidele să adopte progresiv poziţii de stânga. Cu toate că politicienilor ”respectabili” le place să îi ridiculizeze pe ceilalţi ca fiind ”populişti”, nu există partid care nu ar face promisiuni bazate pe unele dintre următoarele mituri socialiste, deja demolate de economiştii ultimelor secole: de la Frederic Bastiat, Carl Menger la Ludwig von Mises, Friedrich Hayek şi Milton Friedman.
Redistribuirea averii populaţiei ar însemna o abordare „socială”. Aproape orice schemă de politică „socială” se bazează pe principiul de „a lua de la Ion şi de a transfera la Vasile”. Totul cu un scop bun. Pentru grădiniţe, şcoli, spitale, străzi, ştiinţă, pentru păturile „vulnerabile”. Rezultatul, în Est şi în Vest, rămâne cam acelaşi: bogaţii devin şi mai bogaţi, săracii – şi mai săraci. Şi aceasta cu aproape un secol de economie de piaţă „socială”. După cum observă economistul german Hans Hermann Hoppe, e foarte puţin probabil ca persoanele sărace şi fără prea multă educaţie formală să fie mai perspicace decât persoanele bogate şi cu putere. Astfel, chiar măsurile de investiţii sociale presupun subsidierea claselor de vârf de către cele de jos. Proiectele de infrastructură (străzi, aeroporturi etc.) mai întâi acoperă nevoile primilor decât ultimilor. Un exemplu clasic, mai ales în Occident, sunt liceele şi universităţile, plătite cu impozitele clasei muncitoreşti, dar frecventate mai des de pături sociale înalte.
Salarii minime. Mitul constă în aceea că un salariu minim decretat de lege ar ridica segmente întregi de populaţie din sărăcie. În realitate, dacă salariile minime sunt suficient de înalte pentru a depăşi productivitatea angajatului vizat, rezultatul este şomajul, deoarece nicio firmă nu va plăti un salariu superior valorii muncii angajatului. Dacă, mai ales, legile cu privire la salariul minim doar stabilesc un minim legal contractual, dar nu obligă compania să angajeze pe cineva în primul rând, cum ar fi persoanele cu o productivitate scăzută (tineri fără experienţă profesională, minorităţi, indivizi fără pregătire profesională), care sunt condamnate la şomaj în masă. Anume acest lucru se observă în ţări ca Spania, unde şomajul printre tineri depăşeşte 50%. E de mirare?
Birocratul dezinteresat vs capitalistul sălbatic. Proiectele socialiste mizează pe o viziune utopică a omului: că un om, fiind instalat într-o poziţie de monopolist în cadrul oficiilor de planificare centrală, va acţiona fără imixtiunea interesului personal. Criticii capitalismului spun că ar fi utopic să ne încredinţăm, ştiind natura umană, bunăvoinţei antreprenorilor şi că, de aceea, am avea nevoie de funcţionari publici care ar ţine fiarele capitaliste sub control. Realitatea nu poate fi mai distorsionată. Companiile, neprotejate de vreun funcţionar public, sunt sub cel mai strict control al concurenţilor şi consumatorilor, care pot înceta oricând să ceară produsele primelor.
Dacă acestea şi multe alte mituri (să menţionăm doar „pericolul deflaţiei”) sunt încă răspândite, ba chiar majoritatea politicienilor nici nu îndrăznesc să le pună în discuţie, avem de a face cu o anamneză devastatoare a aproape 20 de ani de campanii de promovare a valorilor vestice: unde sunt (şi au fost) „marii intelectuali şi experţi geopolitici”, promotori ai europenizării, când e vorba de a explica şi a promova capitalismul?! Oare ultimul nu a fost elementul central al culturii şi valorilor europene şi americane?
