Mitul contractului social

Mai ales în timpul tensiunilor crescânde între Est şi Vest, atunci când fiecare parte alimentează panica precum că partea opusă se pregăteşte de o invaziune, se uită de înţelepciunea tradiţional europeană că puterea politică nu se sprijină majoritar pe forţă sau pe ameninţarea directă cu ea. Francezul Étienne de La Boétie (1530-1563), în celebrul său eseu „Despre servitutea voluntară”, sesizase că orice tiranie se ţine în mare parte pe sprijinul ideologic al populaţiei. Este suficient că o majoritate acceptă pasiv existenţa statului, considerându-l un rău necesar şi inevitabil.

Aceasta explică şi în zilele noastre de ce, cu toate scandalurile, cu toate minciunile dezvăluite, cu toate dezastrele economice şi internaţionale cauzate, majoritatea cetăţenilor oferă, în continuare, statului lor sprijinul moral necesar pentru a-i asigura supravieţuirea. Care este pricina intelectuală? Cel mai de succes instrument pentru a împiedica orice rezistenţă intelectuală vizavi de instrumentele puterii înrădăcinate este mitul contractului social.

Definiţia oricărui stat este că el reprezintă monopolistul absolut, pe teritoriul dat, al impozitării şi al jurisprudenţei. După cum o spunea mai dur economistul german Hans Hermann Hoppe, „Statul este un monopol teritorial al coerciţiei – o agenţie ce se poate angaja în încălcarea neîntreruptă, instituţionalizată a drepturilor de proprietate şi în exploatarea – sub forma exproprierii, impozitării şi reglementării – proprietarilor legitimi. Presupunând din partea angajaţilor statului nimic mai mult decât urmărirea interesului personal, deducem că toate statele vor face uz de acest monopol şi vor vădi astfel o tendinţă către accentuarea exploatării”. Dacă statul este ultima instanţă care decide cine are dreptate în caz de conflict, inclusiv în conflictele în care propriul stat este parte, putem presupune tendinţa statului de a provoca noi conflicte, pentru a le rezolva apoi în favoarea sa.

Nimeni, chiar în ciuda unor formulări mai eufemistice, nu poate nega că impozitele sunt o contribuţie coercitivă, cerută sub ameninţarea forţei fizice (penitenciar pentru infractorii cronici). Care ar fi justificarea lor? Unii spun că impozitele sunt asemănătoare chiriei pe care o plătim pentru oferirea spaţiului locativ. Statul investeşte în infrastructură, învăţământ, medicină, justiţie etc. – serviciile de care noi toţi beneficiem. Analogia are totuşi un defect. În cazul închirierii unui apartament, ar trebui să existe două lucruri: 1) un contract de chirie între arendator şi arendaş, şi 2) un document care să ateste că arendatorul este proprietarul legitim.

Prin analogie, pentru a cere „plată pentru chirie”, statul rus, de exemplu, ar trebui să dovedească că el este proprietarul legitim al fiecărui centimetru pătrat al Federaţiei Ruse actuale. Niciun stat din lume, poate cu excepţia câtorva state pitice, nu dispune de contracte prin care proprietarii originari, adică primii oameni care au populat pământurile statelor actuale, şi-ar fi cedat drepturile de proprietate statelor respective. Statul rus, iarăşi ca exemplu, ar putea invoca existenţa unei constituţii ca echivalent al contractului de chirie. Dar, la toate contractele normale, ambele părţi trebuie să fie semnatari. Unde găsim astăzi un stat în care toţi cetăţenii să fi semnat vreun contract (constituţie) cu propriul stat? Filosofilor politici le rămâne doar următoarea justificare: personalităţi eminente precum John Rawls sau James Buchanan vorbesc de „contracte fictive”. Argumentul lor este că aceste contracte fictive ar trebui, totuşi, să fie considerate valabile, dacă fiecare, în cazul în care ar fi fost întrebat, ar fi semnat contractul respectiv. Bine măcar că, până acum, niciun agent comercial nu a început să aplice conceptul contractelor fictive, livrându-ne marfă nedorită şi la un preţ stabilit unilateral. Cu toate că în spaţiul post-sovietic orice e posibil…