În 15 minute, despre presa din „ţarc”

În această dimineaţă, de 8 mai, Parlamentul de la Chişinău este pichetat de jurnalişti care cer altfel de condiţii de muncă în forul legislativ al R. Moldova decât cele oferite după ce, în urma redeschiderii sediului reparat după dezastrul din 2009, presa nu mai este acceptată în sala de şedinţe a Parlamentului. „Ţarcu-i pentru oi, nu pentru noi!” este genericul unei acţiuni de doar 15 minute, desfăşurate în faţa Legislativului. Deşi comprimată în timp, aceasta poate deveni cea mai eficientă din şirul celor organizate la Chişinău cu prilejul Zilelor Libertăţii Presei. Nu spun asta pentru că facem parte dintr-o ţară agrară, dintr-un spaţiu mioritic în care mioarele sunt nişte fiinţe aproape simbolice, ci pentru că astăzi lumea nu mai poate asculta, fără sfârşit, aceleaşi mesaje şi aceleaşi văicăreli despre libertatea de exprimare, despre lipsa accesului la informaţie, despre politizarea spaţiului mediatic şi despre lipsa de impact a articolelor de presă.

Acţiunea „Ţarcu-i pentru oi, nu pentru noi!” ar putea captiva atenţia publicului pentru că, într-un interval de doar 15 minute, se încearcă readucerea atenţiei autorităţilor asupra problemelor presei de la noi. S-ar putea ca anume o astfel de acţiune să prindă şi la autorităţile noastre, extrem de ocupate şi extrem de implicate în problemele statului.

Cele 15 minute de mesaje din „ţarc” ar putea readuce în atenţia publică subiectele care îi preocupă pe jurnalişti zi de zi, dar despre care, cel mai des, nu vor să audă nici guvernanţii, nici distribuitorii de presă, nici chiar consumatorii de media. În această vară, pe 29 iulie, Ziarul de Gardă face 10 ani de la lansare. Deschiderea acestei publicaţii, în plin regim comunist, a însemnat o experienţă unică pentru echipa noastră. Nu a fost simplu. La început, pentru noi au contat vocile celor care afirmau că, rezistând trei ani pe piaţa media, nu vom mai avea motive să dăm înapoi, pentru că situaţia ar deveni tot mai stabilă, poate chiar prosperă. Este adevărat, cei 10 ani de ZdG înseamnă pentru noi o experienţă inedită, care nu poate fi comparată cu nimic altceva. Înseamnă mii de articole deosebite, scrise de jurnalişti. Deseori, viaţa celor de la ZdG semăna cu un câmp de luptă, cu victime înrăite, gata să se răzbune în fel şi chip. Scrisori încurcate, procese de judecată, contestări – toate, însă, până la urmă, sunt trecătoare, în raport cu alte subiecte care par „nemuritoare”, „veşnice”, cum ar fi condiţia economică a presei, relaţiile cu distribuitorii sau lipsa de acces a unor medii de informare la piaţa de publicitate de la noi. Discuţii interminabile, fără rost. În cei 10 ani, distribuitorii de ziare au majorat preţurile, tipografia a majorat costurile, furnizorii de hârtie tipografică le-au majorat şi ei, la fel şi cei care dau în chirie oficii pentru presă, în Casa Presei. Deşi preţurile au crescut constant, eficienţa acestor „colaborări” e sub orice nivel, chiar dacă redacţiile fac demersuri repetate, solicitând condiţii mai bune de activitate. De 10 ani, bunăoară, la fiecare sfârşit de săptămână ascultăm la telefon contestările abonaţilor ZdG, care primesc cu întârziere sau nu primesc deloc ziarul, deşi sunt abonaţi. Îţi ia o groază de timp să descurci aceste gheme încurcate. Uneori reuşeşti, până la începutul altei săptămâni, dar liniştea durează puţin, până la apariţia altui număr de ziar care, la fel ca şi precedentele, este distribuit iresponsabil la abonaţi. După 10 ani, ni se pare că nici nu mai există soluţii, atâta timp cât „Poşta Moldovei”, distribuitor monopolist de servicii poştale în R. Moldova, îşi completează veniturile din altceva şi mai puţin din distribuirea ziarelor. La fel şi „Moldpresa”, care deţine cea mai vastă reţea de distribuţie a presei în Chişinău, aproape 200 de chioşcuri, pare absentă la problemele publicaţiilor periodice, deşi are taxe exorbitante pentru vânzarea de ziare. De ce ar vinde un ziar dacă ţigările, sucurile, guma de mestecat sau alte „bunuri” sunt, poate, mai solicitate, iar banii vin grămadă, chiar dacă în schimbul unor produse nocive pentru sănătate.

Constatăm cu îngrijorare că „ţarcul” e mult mai extins şi, din păcate, din an în an, tot mai puţini profesionişti ai breslei se arată decişi să lupte pentru ieşirea din „ţarc”.