Igor Dodon la „Seceta Roşie”

Era 27 martie 2018. La exact 100 de ani de la votarea Unirii de către Sfatul Ţării, la Chişinău, pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, se juca în premieră „Seceta Roşie, după „Cartea foametei”, de Larisa Turea, în regia lui Petru Hadârcă. Spectacolul fusese montat vara trecută, la Teatrul din Iaşi, fiind jucat pentru prima dată la Chişinău acum două zile, pe 27 martie.

Sala – arhiplină. Printre spectatori, într-un fotoliu comod, Igor Dodon aşteaptă începutul spectacolului. Spectatorii se fac a nu-l vedea. Cineva zice că o fi fost ademenit de cuvântul „roşie”, din afişul spectacolului, deşi se înţelegea că e despre altceva şi nu despre stele roşii, drapele roşii, tricouri, ciorapi sau chipiuri roşii. S-o fi gândit că nu poate exista secetă roşie şi că acest cuvânt, secetă, o fi având şi alte sensuri.

Pocăinţa. Cineva sugera că pocăinţa l-o fi adus în sala arhiplină a teatrului în care se juca un spectacol plin de durere. Mărturiile supravieţuitorilor foametei din 1946-47, care a generat moarte şi canibalism, sunt sfâşietoare. Larisa Turea, scriind „Cartea foametei”, a discutat cu supravieţuitori din diferite sate din stânga Prutului, le-a ascultat istoriile de viaţă şi de chin, marcate de copii şi mame moarte de foame, de invazii de şobolani sau de imaginile celor „sacrificaţi” ca să poată fi salvată cel puţin o parte din familie. Primăvara, când se topea omătul, supravieţuitorii urmăreau bucăţi de cadavre, cranii dezgropate, pentru că groparii, sleiţi şi ei de puteri, nu reuşiseră să sape gropile mai adânci, pentru înhumarea victimelor foametei. Cadavrele, neîmpăcate cu moartea, ieşeau primăvara din morminte, plutind pe şuvoaiele de ape dezgheţate. Aceste imagini cu bucăţi de cadavre şi cranii i-au urmărit o viaţă pe supravieţuitori. Şi nu doar acestea. A fost şi imaginea unui deget de copil. Degetul fratelui mai mic, mâncat pe ascuns, cu ştirea mamei, care astfel încerca să-şi salveze copiii de foame. Şi imaginile oamenilor morţi pe uliţe, pe sub garduri, cu zecile, zilnic, au rămas şi până astăzi în amintirile celor care, pe atunci, erau încă nişte copii. La fel ca şi feţele miliţienilor care păzeau cimitirele, le păzeau de cei vii, ca nu cumva cineva dintre ei să-şi ducă încolo pe ascuns morţii. Periodic, şi până azi le aduc nesomn imaginile unor şobolanii agresivi, flămânzi şi ei, care umpleau casele, reuşind să descopere ultima fărâmitură de pâine, chiar dacă aceasta era învelită în vreun pachet şi atârnată sus, la grindă. Mai sunt şi imagini cu satele în care nu mai rămase vreun câine, vreo pisică, pentru că toate fuseseră sacrificate de oameni, ca să se salveze de foamete.

Ce făcea Igor Dodon la acel spectacol? La drept vorbind, fizic, el nu era în sală. El nu va oferi distincţii, premii sau alte onoruri celor care au realizat spectacolul „Seceta Roşie”, la fel cum le-a dat (ordine şi medalii) celor care i-au făcut filmul „Istoria Moldovei”. La acea oră, Dodon posta pe reţelele de socializare un mesaj plin de „profundă indignare” în legătură cu expulzarea din R. Moldova a trei diplomaţi ruşi. „Condamn categoric această nouă provocare antirusească”, scria Dodon, neavând habar de „Seceta Roşie”, o cronică a batjocurii sovietice, manifestată în raport cu populaţia Moldovei de la acea vreme, jucată în seara de 27 martie la Chişinău. Habar nu are, pentru că, în filmul său „Istoria Moldovei” astfel de pagini lipsesc, la fel cum lipsesc şi dezvăluiri de felul celei făcute de un erou din spectacol care, cu mintea sa de copil, înţelesese „cât e de umilitoare foametea şi cât e de uşor să conduci un popor pe care îl ţii la bucăţica de pâine. Nici nu trebuie să te osteneşti să-l conduci, fiindcă el singur se supune”.