Farmecul drepturilor omului
Un observator atent al protestelor din ultimul timp îşi dă seama că organizaţiile care şi-au propus să lupte pentru mult pomenitele drepturi ale omului sunt foarte active în unele situaţii şi, practic, inactive în altele. Şi cu privire la libertatea presei a fost nevoie de o anumită presiune publică ca ONG-urile să reacţioneze, şi asta doar atunci când a fost atins Jurnal TV. Atâta timp cât era vorba doar de posturi rusofone sau procomuniste, se păstra tăcerea. O privire fugitivă pe paginile lor web, la câteva săptămâni după protestele Jurnal TV, te face să înţelegi că ameninţarea concretă a libertăţii presei a dispărut iarăşi din vizorul ONG-urilor „abilitate”.
Exemplul dat ilustrează dilema mişcării: selectivitate şi percepţia că ar exista drepturi particulare de grup, în loc de drepturi universale. În adevăratele tradiţii europene, dar şi americane, atât de frecvent invocate în declaraţiile funcţionarilor şi ale membrilor elitei ONG-iste, omul era înzestrat de la naştere, iar în varianta creştină, de la Dumnezeu, cu drepturi universale. Dacă Dumnezeu ar fi dăruit fiecărui om drepturi inalienabile, de unde un alt om ar putea pretinde la dreptul de a priva pe seamănul său de ele?
Drepturile naturale, în tradiţia europeană şi americană, pot fi subsumate la două drepturi fundamentale: dreptul la integritate fizică şi dreptul la proprietate. Primul implica prohibiţiunea oricărei agresiuni (sau ameninţării cu ea), cu excepţia autoapărării. Dreptul la proprietate putea fi obţinut fie prin însuşirea originară, adică fiind prima persoană care îşi însuşeşte o anumită resursă, fie prin schimb voluntar: acte de vânzare-cumpărare, moştenire, daruri etc. O deducţie logică a acestor drepturi duce la condamnarea tuturor acţiunilor violente şi înşelătoare, indiferent cărui grup social aparţin atât agresorul, cât şi victima.
Aplicarea riguroasă a fost cerinţa mişcărilor care, în Vest, luptau pentru libertate şi a condus la apariţia primelor constituţii, prin care şi statul trebuia restrâns în activităţile sale agresive împotriva propriilor cetăţeni: tradiţional, impozitarea şi serviciul militar, care împreună facilitau actele agresive împotriva statelor vecine.
Mişcarea actuală a drepturilor omului a abandonat, aparent, un astfel de cadru filosofic „absolutist” şi optează pentru apărarea anumitor drepturi de grup. În loc să insiste ca regulile de joc şi drepturile naturale să fie aplicate fără diferenţă pentru toţi, militanţii acesteia deseori cer compensarea anumitor grupuri pentru acte represive din trecut. Astfel, subjugarea centenară a femeilor ar fi făcut ca femeile însele să fi preluat un complex de inferioritate şi să fie mai puţin ambiţioase în propria carieră. Doar o intervenţie centralizată, prin cote minime pentru femei în anumite funcţii, ar putea remedia acest decalaj.
Selectivitatea mişcării pentru drepturile omului devine evidentă atunci când constatăm împotriva cui şi a ce se protestează, comparativ, mai puţin. Legea rusă care interzice „promovarea homosexualităţii” aproape că nu a fost determinantul protestelor străine împotriva regimului lui Putin. Dar, dacă aceasta ar fi într-adevăr preocuparea ”umaniştilor”, unde sunt protestele similare împotriva homofobiei în Arabia Saudită, Yemen, Afganistan, Pakistan, Qatar, Emiratele Arabe Unite?! În unele dintre aceste ţări există chiar pedeapsa cu moartea pentru homosexuali. Poate contează faptul că regimurile de acolo se consideră „aliaţii noştri”, state în care nu vedem deficite democratice?
Sau unde sunt protestele împotriva spionajului masiv la care sunt supuşi occidentalii de către propriile guverne?! Apărarea selectivă a drepturilor omului este convenabilă, întrucât se apără anumite drepturi ce reprezintă un pericol mai mic pentru stat, ceea ce permite de a distrage atenţia publicului şi, în acelaşi timp, de a arăta lumii ce „buni” luptători pentru drepturile omului suntem.
