Evoluția de la Adrian la Hans

Am avut o scurtă deplasare la București. Știind că, la acest moment, numărul spitalizărilor și al deceselor sunt răvășitoare, am tras cu ochiul la modul în care privesc la riscurile pandemiei oamenii de rând: pe străzi se poartă măști și chiar majoritatea oamenilor le poartă, în instituții publice nu poți intra fără mască și fără certificat de vaccinare. M-a impresionat plăcut modul mai dificil de a obține o cafea. Chiar și în cel mai mic local, omul nu se grăbea să îmi ia banii și să vândă cafeaua, întâi îmi cerea certificatul de vaccinare. Și mai tare m-a mirat că localurile sunt dotate cu scannere QR. Toate acestea mi-au lăsat sentimentul plăcut că se poate și că România va ieși curând din năpastă, mai ales că și cifrele de vaccinare cresc. Și mă mai gândeam că așa cum la noi încă nu au ajuns scanerele în localuri, iar măștile deja sunt demult abandonate, ar trebui să facem un efort să mai învățăm de la vecini.

La întoarcere, am luat un taxi spre Aeroport. Hotelul mai puțin luxos mi-a chemat un taxi care a deturnat toată istoria de succes. Iau loc în vehicul și, prin toți porii măștii, simt fumul unei duzini de țigări proaspăt fumate. Privesc șoferul, ca să-i înțeleg atitudinea. Pe panoul de bord e scris Adrian. Are până la 35, din telefon îi zâmbește o fetiță de grădiniță, fiică-sa.

• Unde mergeți, doamnă, așa, cu mască?
• La Aeroport. Dar masca e obligatorie pentru toți.

O scoate dintr-un buzunar, boțită, o agață după urechi și o trage sub barbă. Adică, parcă respectă regulile, deși deloc.

• Și chiar credeți în sperietoarea asta? E o răceală banală. Mor oameni și de cancer, de toate bolile. Cât ți-i dat de la Dumnezeu să trăiești, atâta ai, declară Adrian, pornind mașina, scărpinându-se prin nas, apoi atingând toate device-urile pe care le avea la îndemână. Mi-a mai spus că nu e vaccinat și că nu are de gând.

Mi-am dat seama că nu a vorbit nimeni cu el pe îndelete, nu acum, de când e pandemia, ci de când s-o fi născut, să-i povestească cineva despre regulile sanitare, sociale, solidaritate. Observ că nu și-a pus nici măcar centura de siguranță. Am luat-o încetișor cu povestirile despre cum vaccinul de poliomielită a salvat mii de vieți de copii, așa drăgălași ca fiică-sa, de paralizie pe viață. Apoi i-am povestit că oamenii cu cancer și ictus, despre care el crede că sunt maladii reale, nu pot fi bine tratați în aceste condiții, căci medicii sunt terminați de aglomerația celor cu COVID.

Adrian, obosit de ditamai lecția, și-a telefonat un prieten. A urmat un dialog lung, de minute bune, da, cu telefonul la ureche și ținându-se de volan. S-a plâns prietenului că nu-i merge, că nu prea câștigă, că oamenii sunt mai zgârciți, nu mai merg cu taxi, că n-are mai pe ce-și lua o bere seara, nici de alte distracții.

Când a terminat de vorbit, a închis apelul, nu și telefonul. La semafor, în timp ce aștepta unda verde, a deschis aplicația de jocuri electronice și butona degajat biluțe pe ecran. Îmi părea că sunt într-un film tragicomic. Mă gândeam dacă efortul meu de a explica lucrurile pe îndelete e de bine sau mai bine să ies să mă salvez și să-l denunț.

• Vă deranjează dacă fumez, doamnă?

L-am întristat: nu e destul că-s vaccinată, dar nici măcar nu fumez. Ajunși la aeroport, tânărul taximetrist înconjurat de gadgeturi mi-a zis că nu pot plăti cu cardul, doar cash. Tot drumul până la aeroport l-am comparat pe Adrian cu Hans.

Pe Hans l-am cunoscut săptămâna trecută la Amsterdam. Eram cu un grup de jurnaliști și am chemat un taxi să ne ducă la redacția Volksgrant. Mașina era de o curățenie impecabilă, șoferul parcă ieșit din revistele de modă. Purta mască și ne-a rugat să o punem, căci în transport era încă obligatorie. Ne-a întrebat dacă ne-am vaccinat, ne-a spus că și el e vaccinat, și apoi, din vorbă în vorbă, am aflat istoria lui fascinantă de viață.

Taximetria e ultima lui profesie. Mai toată viața s-a ocupat de discoteci. În tinerețe cumpărase mai multe localuri în capitala olandeză și dezvoltase afaceri de agrement. La 54 de ani a simțit că nu mai e atât de vesel la discotecă (da, mergea săptămânal la petreceri, timp de 30 de ani), așa că și-a făcut un plan: a vândut afacerile și a făcut un calcul că banii obținuți ar putea să-i ajungă pentru tot restul vieții să călătorească pe insule exotice, ca într-o vacanță continuă. Așa a și făcut. A călătorit, însă doar câteva luni și a renunțat.

• De ce?
• Pentru că m-am simțit altfel decât credeam. Mi s-a făcut dor să fiu parte a unei comunități, să fiu util, să fiu acasă.

Acum Hans e taximetrist. Nu pentru bani, pentru interes și plăcere. Lucrează în fiecare zi, doar câteva ore, pentru a cunoaște oameni noi, pentru a le povesti despre viață, despre reguli, despre civilizație și sensurile vieții. Între cei doi e o prăpastie educațională, cognitivă și, implicit, de bunăstare. În Olanda numărul spitalizărilor și morților de COVID este foarte mic.