Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   EDITORIAL/ De ce nu vom…

EDITORIAL De ce nu vom mulțumi guvernării?

Alina Radu, directoarea Ziarului de Gardă

Marți seara am făcut cunoștință cu o familie de tineri elvețieni, care din luna octombrie 2021 s-au mutat să trăiască în Moldova. Nu, nu sunt exponenții unei bănci elvețiene sau ai unei mărci de ceasuri, sunt o familie cu 4 copii, cel mai mic încă nu are un an, cel mai mare având 8 ani.

Cu toată experiența mea jurnalistică, această istorie mi-a părut incredibilă. Adică da, cunosc mulți elvețieni, norvegieni, olandezi și alți cetățeni ai celor mai bogate state din Europa care s-au mutat în Africa, Asia, în Moldova și au muncit cot la cot cu săracii lumii, ca să ajute. Dar, nu am prea văzut să facă asta oameni cu copii mici și cu copii mulți, dacă, desigur, nu sunt directori de Rolex.

Orice familie cu un copil în Moldova va vorbi cât de dificil este să faci față tuturor provocărilor: venituri insuficiente, lucrurile pentru copii sunt scumpe, de proastă calitate, grădinițele – puține, educatorii – descalificați, locuințele – costisitoare, indemnizațiile de la stat – mici și demotivante să mai ai copii. Dar o familie cu 4 copii? Pur și simplu, e greu și gata, trebuie să fii în regim de alertă tot timpul, unul doarme, altul se trezește, unul are diaree, altul alergie. Părinții cu 4 copii (ba chiar și cu unul) în Moldova sunt mai tentați să plece în state civilizate, să-i crească în condiții mai bune, decât să rămână aici.

Familia lui Tim și Silvia s-a mutat, deci, din raiul elvețian la Boșcana moldovenească cu 4 copii mici, învață româna, țin cursuri de engleză în comunitate și se integrează cum pot. I-am întrebat ce n-aveau acolo, în Elveția, și au venit să găsească în Moldova? Au zis că aveau, într-un oarecare sens, prea multe și nu se mai simțeau utili. Au venit aici să ajute pe alții, care au mai puține posibilități, și să simtă, în acest fel, ceea ce e mai important în viață – gratitudinea de a fi de folos.

Deunăzi s-a împlinit un an de la ultimele alegeri parlamentare și atât eu, cât și întreaga comunitate am avut o mulțime de constatări critice. Eu sunt foarte conștientă că războiul, criza energetică, seceta sunt probleme care nu au fost create de Guvern, ci au fost cumva amortizate de autorități. Dar am avut nemulțumirile mele privind modul de comunicare al autorităților, de accesul la informații, de ajustarea legislației cu privire la mass-media, de reacții tardive la piața mediatică intoxicată de propagandă, la piața publicitară care nu-i încă liberă.

Dacă privesc mai atent, ar exista niște momente pentru care aș mulțumi autorităților, dar, dacă mă uit și mai atent, parcă nu ar trebui să le mulțumesc. În calitate de jurnalistă, dar și de manageră a unei echipe de jurnaliști, trebuie să remarc faptul că nu mai suntem agresați, nu mai am frica ceea constantă că vreunul dintre colegii mei ar putea fi lovit, brutalizat în timp ce își face meseria și că poliția și autoritățile nu vor interveni. Pe urmă, cu toate eforturile colegilor mei de a monitoriza banii publici, achizițiile, interesele noilor participanți la guvernare, nu s-au mai găsit fraude cu kuliokul, cu miliardul etc., actuala guvernare nu fură in corpore și nu acoperă crime.

Dar, trebuie oare să mulțumim unei guvernări, pentru că nu suntem bătuți, urmăriți, agresați, pentru că nu suntem jefuiți? Nu este aceasta o normalitate de care trebuie să se bucure fiecare cetățean? Mulțumește cineva pentru normalitate cuiva în lume? Trebuie oare să mulțumim unei guvernări pentru perspectiva europeană, pentru eforturile de a obține statut de țară candidată? Nu e oare o normalitate ca o guvernare să depună eforturi pentru dezvoltare și standarde cât mai înalte pentru toți cetățenii?

Sunt voci care spun că acest an a fost extrem de dificil pentru guvernare, cu toată buna intenție: li s-au prăbușit peste cap crizele, războiul, și marea opoziție a hoților fugari. Și asta în condiții de lipsă de specialiști care nu vor să li se alăture la venituri mici. Îi cred. Pentru că noi, la ZdG, facem asta de 18 ani, muncim doar în crize, amenințări, procese judiciare, venituri mici, competiții neloiale, piață media distorsionată și lipsă de cadre. Și am rezistat și cred că încă vom rezista, pentru că am învățat să nu avem așteptări că ne va cădea ceva de undeva fără muncă. Și satele, și orașele sunt pline de oameni care au muncit și au rezistat zeci de ani în aceste crize.

Revenind la familia elvețiană de la Boșcana și la cei 4 copii ai lor, cred că e ceva ce ar trebui să învățăm de la ei, cu toții împreună, și cei de la guvernare, și cei din afara guvernării: să facem tot ce putem pentru interesul public, pentru o societate sănătoasă, implicată în construcție. Să muncim greu fără să așteptăm mulțumiri și laude, să acceptăm criticile, pentru că nimeni nu e fără cusur. Să fim conștienți că a munci pentru un scop comun e normalitatea care aduce satisfacții din interior, nu neapărat laude din exterior.