Editorial de Alina Radu: Stau lângă ușa deschisă a UE, dar nu pleacă
Zilele trecute am fost la Ungheni să participăm la inaugurarea unei expoziții fotografice la Biblioteca „Dimitrie Cantemir”. Am găsit o instituție plină de oameni, cărți, idei și proiecte de viitor. Expoziții de pictură, fotografie, laborator 3D, centru american, cursuri de limbi moderne – biblioteca e un furnicar mare, cu 2 etaje de spații bine dotate. Nu, nu e meritul actualei guvernări. Nici al guvernelor anterioare. Biblioteca de la Ungheni este meritul unui grup de unghenence care a decis să mențină și să dezvolte biblioteca, în pofida salariilor mici și a tentațiilor de a pleca în străinătate pentru un trai normal.
Le-a fost greu, dar nu imposibil: au reușit să obțină finanțări europene și americane pentru diverse activități, au obținut suport financiar pentru vizite de studiu în diverse biblioteci ale lumii, au adus experiențe, materiale, au adunat oameni. La momentul actual, această bibliotecă e cel mai adevărat centru comunitar unde își poate petrece timpul liber orice unghenean de orice vârstă și stare socială.
Dar oare unghenenii nu mai au ce face, le-a rămas doar să stea la bibliotecă? Desigur că la bibliotecă ajunge un număr mic de localnici, căci pe lângă nevoia (sporadică) de a citi cărți, oamenii au multe alte nevoi. Dar am descoperit că și în celelalte domenii se întâmplă lucruri la fel de optimiste ca la bibliotecă. Oamenii pot obține granturi pentru a dezvolta mici afaceri, se deschid mai multe localuri de agrement, se inițiază proiecte de infrastructură. Parcul din Ungheni m-a surprins poate cel mai tare, este dotat cu spații pentru ocupații diferite, inclusiv o zonă de skate de care nu am văzut nici la Chișinău. Mai mult decât atât, la Ungheni e destul de greu să cumperi un apartament, locuințele sunt foarte solicitate și mai mulți oameni mi-au spus că unii chișinăuieni și-au vândut apartamentele din capitală și s-au mutat cu traiul în acest orășel de lângă hotarul cu UE.
Dar ce fac oamenii din satele de lângă Ungheni? Nici cei din sate nu stau pe loc. În împrejurimi se deschid vinării, se plantează podgorii, livezi, parcuri solare, se deschid grădinițe private, unele sate sunt campioane la numărul de nou-născuți din regiune, iar la Cornești (și nu numai) se construiește un apeduct nou, tot din granturi europene.
Și bugetarii din Ungheni cum se descurcă? Diferit, deși mulți au rămas acasă. Când nu se mai descurcă acasă, se angajează la Iași, trăind la Ungheni. Cum ar veni, zilnic fac naveta Moldova – UE. Medici, dar și persoane angajate în sfera serviciilor și-au găsit de muncă peste Prut, locuind acasă.
Acesta nu e doar modelul de reziliență al unghenenilor. Cu ceva săptămâni în urmă am petrecut câteva zile la Cahul, colaborând cu tinerii din satele din împrejurimi într-un proiect fotografic. Cahulenii mi-au părut și mai legați de casă, și mai mândri de regiunea lor. E adevărat că Lunca Prutului e o zonă naturală nu doar pentru creșterea și dezvoltarea florei și faunei acvatice. Este o zonă care are un potențial enorm de creștere a agroturismului, unde peisajele se pot îmbina excelent cu gastronomia, vinurile, arta, meșteșugurile și cultura muzicală. Dar oare numai de distracții le arde oamenilor? Nu, la Cahul sunt biblioteci, ateliere, piețe, universități. La Cahul se face și știință.
Vizitând Rezervația Naturală Prutul de Jos, am beneficiat de o minunată povestitoare, Viorica Paladi, care știe practic totul despre păsările, peștii, plantele, insectele care înfrumusețează Lunca Prutului. Viorica a crescut la Slobozia Mare, a plecat din sat să facă studii și a revenit la lunca ei dragă să facă cercetări științifice și aici a rămas. Drumul oficial până la intrarea în rezervație este o tragedie abruptă și bulgăroasă, pe care nu vrei să o parcurgi decât o dată în viață, ca să știi cum e. Viorica face acest drum zilnic, nu pentru salariu, ci pentru interesul ei profesional, prost plătit, dar răsplătit cu satisfacția de a face ceva de care are mare nevoie tezaurul din luncă.
Pe astfel de oameni se țin satele de lângă Prut. Ei dețin pașapoarte românești și au poarta UE deschisă în fiecare zi, dar ei rămân să reziste și să construiască. Ei nu trebuie pierduți, ei trebuie recâștigați și acest text este un mic sprijin pentru marele lor efort și o avertizare să nu uităm de cea mai de preț resursă a Republicii Moldova.
